UN AN FAST ŞI NU PREA, 2016

Anul cinematografic care a trecut a adus, ca de obicei, destule premii onorante pentru cineaştii români şi pentru filmul românesc, dar situaţia precară a cinematografelor, numărul, încă jenant, de spectatori la filmele din producţia naţională, fie cu finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei, fie nu, obstinaţia celui mai recent ministru al Culturii de a se răfui cu cineaştii printr-o Ordonanţă de Urgenţă, nicăieri discutată, care trimite Arhiva Naţională de Filme şi Cinemateca Română la dispoziţia Ministerului Culturii, legiferând şi alte inepţii precum, trecerea cinematografelor la primării etc. sunt aspecte destul de întristătoare.
Cum, în paralel cu recunoaşterea valorilor filmului românesc la mari festivaluri internaţionale nu rimează deloc cu calitatea şi cantitatea publicului, acest bonus internaţional este subminat şi de absenţa unei promovări profesioniste a titlurilor importante, educaţia cinematografică fiind şi ea, în şcoli sau facultăţi la nivelul apropiat de zero, iar absenţa unei reţele tehnologizate de cinematografe la nivelul prezentului rămâne o realitate tristă şi greu de eliminat. Fiindcă aşa cum sunt judeţe fără librării sunt şi oraşe fără cinematografe, ca să nu mai vorbim de mediul rural.
Regia autonomă RADEF, Româniafilm, o instituţie ai cărei conducători, directori sau şefi, printre care un lăudăros descendent din familia lui Mihai Eminescu, n-au fost încă vizitaţi de procurorii DNA, se află apoape de insolvenţă, starea sălilor de cinema fiind catastrofală, atunci când nu sunt cu lacătul pe uşă de-a dreptul.
Apărarea patrimoniului artistic naţional şi european în faţa dictaturii financiare a filmelor americane se face în condiţiile OUG iniţiate de actualul ministru al Culturii prin alocarea a 5% anual din timpul televiziunilor, şi la 10% din programul cinematografelor (proporţii infime, uşor de eludat de către manageri). Obligativitatea alinierii acestor cerinţe la orele de mare audienţă mi se pare o măsură greu de urmărit, greu controlabilă, după cum publicitatea dictează, mai degrabă, structura programelor, inclusiv şi mai ales în malluri.
În ceea ce priveşte finanţarea cinematografiei româneşti, am mai afirmat şi cu alte ocazii, actualii guvernanţi, uită sau ocolesc necesitatea impunerii jocurilor de noroc în beneficiul Culturii, deci, inclusiv a celei de a şaptea arte.
E bine, totuşi, că anul 2016 ne-a adus un Cristian Mungiu în plină formă, recompensat la Cannes, Chicago, Minsk şi la probabil, alte festivaluri unde va merge cu Bacalaureatul său.
Chiar dacă filmul lui Mungiu a avut parte de o spectaculoasă premieră la Bucureşti, la Sala Palatului, la aceiaşi oră cu premiera din concursul festivalier de la Cannes, trendul box-office-ului a fost modest în ciuda faptului că Bacalaureat este , de la Occident, cel mai accesibil film semnat de autorul lui 4,3,2, sau După dealuri.
Este drept că la cel mai recent Târg de carte, la standul Humanitas, filmul semnat de Cristian Mungiu se vindea într-o elegantă casetă, împreună cu scenariul, împreună cu scenele căzute la montajul final, de autor.
Generos în intenţii, aproape perfect în materializarea lor, Bacalaureat pune în ecuaţia spectatorului o serie de întrebări, care impun răspunsuri, cer atitudini, forţează partizanate. Mungiu analizează cu fineţe divorţul dintre moralitate şi acţiune, inadecvarea integrităţii la derapajele societăţii, inaderenţa fondului la formă şi a spiritului la litera, fie a legii, fie a tatălui. Fiindcă, până la urmă Bacalaureat este drama tatălui, care îşi mobilizează toate forţele pentru binele fiicei, forţarea binelui devenind instrument de maculare a bunelor intenţii, suspicionate până la celebra comparaţie a iadului pavat cu ele.
Deşi la Cannes a fost doar prezent, Cristi Puiu, revine la un cinematograf mai accesibil cu Sieranevada, apreciat, pe bună dreptate, ca definitoriu pentru o analiză a familiei nu ca o celulă societară, ci ca un teren de luptă, marcat de umor, dar şi de situaţii ardent conflictuale, fie de natură autobiografică, fie de natură dramaturgică.
Sieranevada este un film lung, şi doar la prima vedere poate părea adunat din juxtapunerea unor probleme de familie, dar autorul, exuberant în promovarea peisajului uman în cele mai diverse ipostaze, se dovedeşte a fi un analist atent al generaţiilor, cu bune, cu rele. La Cristi Puiu, familiarizat cu efectul de cotidian, terenul personajelor sale limitat în spaţiu şi timp, devine fără margini în dilatarea conflictelor, convocând în pledoariile sale până şi obiectele ce devin repere, apăsat simbolice, în caricatura globalizării, ecou kitsch al unor latente animozităţi între rude.
Prezent la Cannes, premiat cu premiul FIPRESCI rezervat secţiunii Un Certain Regard, debutul în lungmetraj de ficţiune Câini, semnat de Bogdan Mirică, rămâne revelaţia anului, o sumedenie de comentatori aruncând în joc comparaţii măgulitoare cu clasici ai filmului mondial, gen Peckinpah sau Tarantino.
Excesele comparatiste nu mi se par de bun augur pentru tânărul cineast, ştiut fiind că al doilea film va da măsura reală a talentului său, de altfel, incontestabil.
În ciuda unor derapaje de logică a story-ului, în pofida unei proaste gestionări a relaţiilor între puţinele personaje ale întâmplărilor, Bogdan Mirică trece cu brio examenul debutului datorită accentului pus pe economia de mijloace dedicate dramei alienării trăite de eroii săi. O problemă succesorală (moştenirea unui spaţiu la marginea Deltei, vânzarea lui şi consecinţele acestui act) generează infracţiuni majore, devoalează complicităţi culpabile, trimit la deznodământul tragic fără nuanţe, fără reducţii maniheiste. O revenire fastă pentru filmul românesc, Gheorghe Visu în rolul poliţistului justiţiar, dar cu întârziere, Dragoş Bucur, în rolul moştenitorului nenorocos şi Vlad Ivanov, Samir, cel care nu poate renunţa la pământul înstrăinat, sunt stelele unei distribuţii atent construite şi magistral conduse.
Celor trei titluri majore ale anului trecut li se adaugă Inimi cicatrizate, ecranizarea nonconformistă a lui Radu Jude, el însuşi un nonconformist faţă de imperativele estetice ale Noului Cinema, impuse sau doar propuse de Puiu, Mungiu et comp.
Adaptare (foarte) liberă după opera lui M. Blecher, filmul lui Jude adună fragmente şi din Vizuina luminată, Corp transparent sau Întâmplări din irealitatea imediată coroborând textele alese cu sugestii fie din Jurnalul lui Mihail Sebastian, fie cu exegeza socio politică semnată de Zigu Ornea Anii treizeci. Extrema dreaptă românească. Tot acest amalgam atent cântărit în laboratorul de creaţie al cineastului se face pentru mai plastica evocare a epocii trăite de bolnavul aflat în sanatoriu (sanatoriul este românesc, nu francez ca în originalul lui Blecher, Solange are alte determinări realaţionale cu eroul nostru etc.). Sunt evident şi note discordante, care trec de realităţile suferinţelor îndurate de pacienţi, note menite să accentueze nota sugestiei atmosferei politice, după cum uşor defazat mi se pare umorul afişat de personajul central, umor susţinut de fragmente cu Stroe şi Vasilache, nicăieri prezente în originalul literar.
Premiul de la Locarno este pe deplin meritat de Radu Jude, cineastul care are printre proiecte ecranizări (posibil incitante) după Apuleius (Măgarul de aur) sau Alecsandri (Lipitorile satelor).
Cu aceste patru filme pot spune că 2016 a fost un an fast.