Printre marile mistere ale lumii – şi, pe deasupra, şi complicate – se află şi ceea ce numim Legea compensaţiei universale, una dintre uzanţele prin care sistemul real îşi asigură un autoreglaj fin, îndepărtând astfel apariţia pericolului cel mai ameninţător al speciei şi societăţii umane. Alunecarea în extremă. Organismul legic universal are mijloacele sale ascunse, resorturile sale secrete, prin care sunt domolite, atunci când apar, excesele. Sunt patinate asperităţile, polisate rugozităţile, şlefuite asprimile.
Ştim din înţelepciunea antică faptul că lipsa de măsură a fost unul dintre păcatele mortale ale Olimpului şi care a provocat nu puţine turbioane epice cu final imprevizibil. (NOTĂ: Tot această lege a compensaţiei, pe care latinii au chintesenţializat-o în faimosul dicton: Est modus in rebus, acest ucaz nescris al Instanţei Supreme, această rânduială (chiar şi cu rezonanţe omeneşti), care, în sistemul politic, are o prelungire numită checks and balances, se simte şi la nivel lingvistic, vocabularul căutându-şi în permanenţă un factor de cumpănire. De pildă, construcţiei „lipsă de măsură” i s-a născocit imediat un pandant: „asupra de măsură”. Altfel spus, unei elipse i se aşază alături – la compensaţie – o situaţie de abundenţă.)
Toţi specialiştii sunt de acord că astăzi lumea se află la răspântie, într-un punct de inflexiune. La climax-ul unei crize de sistem. Vechile temeiuri antropocentrice ale societăţii – după secole şi milenii de funcţionare dacă nu perfectă, măcar normală a acestora, cu verificări severe din timp în timp şi, uneori, în situaţii de aventurism istoric grav, cu deconturi şi note de plată impecabil calculate – acum sunt zguduite serios. De o frecare teribilă a faliilor tectonice.
Sigur, pe lângă o componentă imanentă a acestei crize (orice organism, construcţie, sistem sau entitate ajunge la un moment dat la starea de suficienţă sieşi), căreia nu i s-a inventat un antidot, deci, îi este lăsată deplina libertate de a acţiona, există şi o alta: componenta volitivă, factorul modelator – cu vizibilitate cultă sau ocultă(!) – a cărui menire este să ascută criza, spre a o plasa pe coordonatele anumitor interese.
Dincolo de toate acestea, acţionează matematic, implacabil, legea compensaţiei. În faţa fenomenului de criză, resorturile interioare ale naturii ies la lumină şi reglează excesele, derapajele, ieşirile în afara normei (oare nu de la normă vine şi normalul?).
Una dintre supapele cele mai sensibile prin care se temperează ieşirile aprige de pe făgaş ale acestui agregat complex şi, totodată, îndepărtează vibraţiile negative, este Arta. Şi nu toată, nu arta în accepţiunea sa globală (şi globalistă!), nu arta ca obicei meşteşugăresc, nu arta ca îndemânare, ca abilitate, ca dezmăţ al năravului de a visa orice.
Când şi când – de fapt, exact atunci când pare că nu se mai poate – arta devine actant social şi spiritual. Şi trece la un intens proces de purificare şi revivificare. Revelând, prin fulguraţiile sale epifanice, ascunsele zăcăminte de sacru. Revalorizează aceste straturi din fiinţa interioară a Spiritului, ca nişte fluide energetice, pe care le aduce la suprafaţă şi le pune în circulaţia sângelui din organismul beteag. Acestea sunt virtuţile terapeutice ale sacrului.
Toată lumea este de acord că societatea românească se află, din păcate, într-o astfel de criză identitară. Reluând un clişeu narativ din manualele de istorie: nu ştie de unde vine şi încotro se duce. De venit, poate că ar cam mai şti ea (există strămoşi, pionieri, premergători, antemergători etc.), dar de ştiut încotro se îndreaptă, în ce direcţie trebuie s-o apuce – habar n-are.
Lipsa oricărui element previzibil (măcar premonitoriu!), absenţa oricărei proiecţii şi a oricărui proiect de ţară, măcar minimal, haosul şi incoerenţa, impredictibilitatea evoluţiei societăţii româneşti – au activat arta şi au împins-o, sub toate formele şi cu toate speciile ei, să iasă din umbră şi să-şi asume rolul de panaceu. Pe cât posibil, prin nuanţele sale care ţin de sacru. (NOTĂ: Nu se poate să nu fi remarcat, spre exemplu, faptul că, în situaţii critice, şi creştinul, şi ateul fac apel disperat la sacru. La caznă, la durere sau la limită, sunt chemate în ajutor două instanţe tutelare: fie divinitatea, fie mama. Întotdeauna. Negreşit. Fără excepţie. Numai aşa are loc exorcizarea Răului, Abnormului.)
În ultimul pătrar al anului trecut – vrând parcă să sprijine ipoteza noastră de lucru şi, nu întâmplător, precedând Sărbătorile creştine ale iernii – au reţinut atenţia cronicart-ului trei expoziţii fulminante. Realmente, de excepţie. În trei mari oraşe: Timişoara, Ploieşti, Bucureşti. Trei mari pictori. Trei artişti uriaşi, care, în genere, de zeci de ani de când ne încântă ochiul şi spiritul, nu s-au îndeletnicit cu altceva decât să înduplece sacrul să ne fie de mântuire. Ceea ce au făcut. Şi de astă dată.
ORAVITZAN – Sacrul împărătesc
Lumină în lumină a fost tema expoziţiei de la Muzeul Naţional al Banatului (Bastionul Theresia), cu care Silviu Oravitzan a vrut, pe de o parte, să finalizeze un proiect magistral, la care au ostenit cu vorbe şi admiraţie, printre alţii, academicianul Basarab Nicolescu (o surpriză într-un asemenea context) şi Mitropolitul Banatului, ÎPS Ioan Selejan. Iar, pe de altă parte, să fixeze festiv borna unei vârste frumoase de care se bucură plenar artistul: 75 de ani. Omagierea a fost şi subiectul unei sesiuni anterioare de comunicări publice şi eseuri şi s-a încheiat, firesc, cu o fabuloasă expoziţie aniversară (ne temem să-i spunem retrospectivă!), al cărei titlu între este: 75 ani SILVIU ORAVITZAN – LUMINĂ ÎN LUMINĂ. Pictură. Obiect. Instalaţii, în organizarea Muzeului Naţional al Banatului, în parteneriat cu Universitatea de Vest din Timişoara, Mitropolia Banatului şi Filiala Timişora a Academiei Române.
Să notăm un detaliu – şi vom reveni asupra lui într-un număr viitor al revistei noastre – care aduce un plus de lumină acestui eveniment: lansarea, cu aceeaşi ocazie, a unui excepţional album, tipărit în condiţii grafice de excepţie. Intitulat Lumină în lumină, el este rodul colaborării dintre un artist vizionar (Oravitzan) şi un fizician-filosof (unul dintre cei mai celebri, de origine română) – Basarab Nicolescu, membru de onoare al Academiei Române, ale cărui eseuri privind simbolul cuadruplului infinit, descoperit de Oravitzan, sunt impecabile.
Este o expoziţie impresionantă, nu doar din punctul de vedere al autorului (Oravitzan – 75), dar poate fi şi semnalul de debut al manifestărilor găzduite de Timişoara, în postura de viitoare Capitală Culturală Europeană. În plus, ea stă sub semnul luminii, fiindcă ea, lumina – ce coincidenţă! – este şi axul central al logoului CCE (Luminează oraşul prin tine însuţi!).
Cruci modelate prin jocul luminilor, împletituri în fir de aur ce creează simbolul hristic asemeni unei coloane a infinitului, de pe care sângele mântuitor nu se transformă în întunecatul teluric, ci în explozie de lumină, braţe de cruce, care, asemeni unor coroane de lumină, poartă numele prietenilor artistului, boabele de grâu dintre crucile create de artist sau steaua lui David, care se înfrăţeşte cu crucea şi cu simbolurile creştine… „Toate aceste lucrări – a remarcat Mitropiltul Banatului – au fost făurite cu migală la umbra luminii lui Dumnezeu, la care a stat, a dăltuit şi a pictat Silviu Oravitzan. El ne face, astfel, o sfântă chemare, în această catedrală a luminii: Îndrăzniţi, lumina nu doare!”
„Opera lui Oravitzan, în întregimea ei – scrie Basarab Nicolescu – este o liturghie a sacrului, iar această liturghie se petrece în noi prin lumina Terţului Ascuns.”
Cu toate că Crucea este simbolul fundamental al operei lui Oravitzan, prin care artistul (dar poate că mai bine i s-ar spune Revelatorul!) îşi sprijină argumentele luminii (nu te poţi sătura de meditaţiile sale vizuale Cărări de lumină, Ploaie de lumină, Noduri de lumină, al căror înveliş de aur, nota bene, se acomodează perfect cu bârnele groase şi dantelăria de lemn din spaţiul mansardat al Bastionului!), aceasta nu înseamnă că ea, opera lui, este o marcă teologală circumscrisă strict arealului creştin-ortodox. Poate că insistenţa autorului asupra viziunilor sale apăsate pe simbolul Crucii transcende primul nivel al percepţiei (racordul rapid cu Noul Testament!) şi încearcă să ne coboare lent într-un joc secund mai pur, în circulaţia acestui simbol în lumea pre-creştină sau, mai exact, înainte de naşterea lui Iisus. Ştiut fiind că de-abia în sec. IV, Biserica Creştină acceptă ca simbol central al ei Crucea.
Aur, lemn, culoare (acel albastru heraldic, ce se trage din Cer sau roşul cinabru, care sugerează sângele ca simbol cristic), stranietatea Crucii văzută din toate unghiurile ochiului (Oravitzan depăşeşte aici regimul totemic şi plasează simbolul într-o formă nouă, modernă, de pan-sacralitate!), instalaţiile derutante (Crucea cu braţe egale întinsă pe jos, având în mijloc, la intersecţie, potirul de aur, iar, în interstiţiile ei, grâu parcă vărsat din mâna lui Dumnezeu, simbolizând germinaţia sacrului şi continuitatea vieţii!), tablourile din prima perioadă, când încă nu-şi pusese pe umerii hieratici ai imaginaţiei sale hlamida împărătească a sacrului – aşa s-ar mai putea descrie fugar această expoziţie. Sau, doar prin două cuvinte: sacrul împărătesc.
Seara, la el acasă, în alt tărâm Oravitzan, aveam să-i mărturisesc artistului că fiecare lucrare de-a sa (ce conţine, imposibil de evitat, Crucea) are o grandoare care mă sperie pur şi simplu. Starea de emotivitate este atât de mare, atât de puternică, încât e posibil – precum face apa în valea unui râu ce se revarsă – să fiu invadat de o emoţie ce mă poate îneca. Mă poate înghiţi. Şi astfel, eu, privitorul, să nu mai fiu eu. Ci să dispar ca entitate individuală şi să devin opera lui, a Artistului.
Zice el undeva: „Un artist atunci începe să lucreze: când lumina lucrează în el şi devine un bun conducător între unu şi multiplu, între lumina cea dintâi şi multiplul ei, care suntem noi, între lux (lumină) şi lume”.
Astfel grăieşte doar un Demiurg. Un inventator al Luminii!
PAŞTINA – Sacrul domestic
Alt sărbătorit. Altă aniversare. Altă emoţie. Horea Paştina – 70. Muzeul de Artă din Ploieşti. Ocupat de o minunată reunire de opere (iarăşi mă feresc să-i zic retrospectivă!), o fantasmagorică şi fără de capăt galerie prin care, plimbându-te – întotdeauna un pic aplecat, pentru că smerenia aşa cere – şi rămânând înmărmurit în faţa câte unui tablou, ai senzaţia nu că păşeşti, nu că mergi, ci că levitezi.
Pictura lui Horea Paştina – de ce Ploieşti, veţi întreba; pentru că acolo stă fratele său mai mare, pictorul Ovidiu Paştina şi pentru că demult, în biografia sa, Horea Paştina a adăstat pentru o vreme în oraşul lui Nichita sau al lui Caragiale, cum vreţi – pictura lui, deci, are cred două noduri semantice. De la care porneşte o curgere molcomă de înţelesuri.
Primul ar fi un pact serios (aşa cum, de altfel, este şi el, pictorul!), un legământ temeinic cu absenţa. Întreaga operă a artistului este un imn închinat Terţului Ascuns (termenul nu-mi aparţine, ci de el vorbeşte atât de frumos şi de magnetic Basarab Nicolescu – iată un alt mare ploieştean! – în legătură cu opera unui alt uriaş artizan al sacrului: Silviu Oravitzan, în lucrarea lor intitulată: Lumină în lumină). Toate tablourile sale zugrăvesc o elipsă. O lipsă. Un loc gol. Pe care ne lasă pe noi să ne imaginăm cum l-am putea umple. Ne pune pe noi în postura de coautori (la secret însă!). Şi ne ascultă dorinţele vederii, care e însăşi vederea lui. E, cum zice pictorul într-o mărturisire, Ascultarea privirii: „Ascult şi privesc. Ce se aude, ce se vede din locul în care mă aflu. Pictura. Lumină, culoare, aer, bogăţie, frumuseţe. Peste toate şi prin toate. Auzul vederii… Argint e pe ape şi aur în aer…”.
Practic, lipseşte Îngerul. Dar el nu e plecat, nu a dispărut în genunile insondabilului filosofic, nu. Fizic, dacă vreţi, el este doar puţin dat într-o parte (în partea nevăzută a văzului nostru!), parcă pentru a ne lăsa să-l ghicim după faldurile prea vizibilului. Este absent, dar, totodată, foarte prezent. O prezenţă tonifiantă în spaţiul domestic al omului (care, între noi fie vorba, nici el nu se omoară cu apariţiile în opera artistului!). Să vedeţi de ce!
NOTA BENE: Mi-a povestit o prietenă, artistă, o întâmplare pe care tind s-o cred, nu fără însă să resimt oarecari frisoane doar amintindu-mi-o. Lucra la un tablou. Se afla la momentul în care termina de definit un înger. Un înger cu rol, fireşte, important, în economia epică a tabloului. Şi urma să ia o pauză, lăsându-l, cum se spune, neterminat. Dar, în clipa în care a dat să se ridice de pe scaun, a constatat uluită că nu poate. Că ceva o ţintuia locului. Ceva nu-i dădea voie. Ceva îi refuza mişcarea. Crezând că e o simplă întâmplare, a mai încercat o dată. Dar tot fără reuşită. Atunci, s-a întors şi a revenit la lucrul tabloului. Condusă parcă de o energie stranie, mâna a izbutit, din numai câteva pensulaţii, să termine de realizat îngerul. Îl trecuse, cum s-ar zice, în real. Îl scosese din desfigurat în figurat. Şi tot în clipa aceea, când a lăsat pensula jos, pictoriţa s-a ridicat de pe scaun. Lejer, firesc, natural, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… De fapt, îngerul îşi ceruse dreptul la viaţă.
Foarte puţină lume îşi dă seama că, la Horea Paştina, Îngerul este Lumina. Lumina subţire, transparentă, ca un văl, ca o ploaie cu miriade de nestemate aproape invizibile, ce cade de sus. Adică, de Sus. Învelind locurile, grădinile (precum cea a lui Florin Niculiu), mesele (la care se desfăşoară fie o cină de taină imaginată, precum într-un tablou din 1986, fie un ritual de cuminecare, fiindcă asta sugerează potirul şi azima aşezate singure pe o masă, din 1998!), fotoliile de lemn (precum faimosul scaun de la Biserica de la Vatoped), peisajele hieratice, dealurile transparente, copacii abia ghiciţi, florile (precum crinii din grădina Emiliei) ori stânjeneii de oriunde, uriaşi, care ajung să înghită zarea, obiectele (precum lăuta sprijinită de fereastră ori de pianina pustie, pe care stau aşezate un ghiveci, o vioară şi un platou cu mere).
Iar tablourile sale – adică Lumina în zeci şi sute de ipostaze – sunt, de fapt, aidoma unor rugi. Rugi adresate Cerului, spre a slobozi mai multă lumină, spre a lumina mai bine cu Îngeri pământul. Spre a-i face pe aceştia locuitori, deopotrivă cu oamenii, ai acestui tărâm real. Nu vă mai frământaţi, oameni buni! Dezgrijiiţi-vă, tihniţi-vă, căci Îngerii sunt printre noi! – pare că şopteşte pictorul, din spatele tablourilor, printre firele bărbii sale subţiri şi albe, de anahoret care levitează tot timpul.
Al doilea nod semantic al picturii lui Horea Paştina se leagă de fondarea, în 1985, a Grupului PROLOG, alături de Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Constantin Flondor, Christian Paraschiv şi Mihai Sârbulescu. Singurul grup programatic – reţineţi, era 1985, an de cumplită prigoană a gândirii libere sub cnutul isteric al ideologiei ceauşiste – din istoria artei contemporane româneşti, ale cărui longevitate şi vigoare i-au sedus, de-a lungul vremii, şi pe alţi artişti să i se auto-includă. Cei şase au făcut dintr-o aparent simplă adunare de prieteni în jurul celui mai vârstnic membru şi, într-un fel, liderul afectiv al grupului, adică Paul Gherasim (plecat dintre noi, la cele veşnice, în ziua de 3 august, anul trecut), o reuniune spirituală. Un cerc de meditaţie vizuală, prin pictură, cu elemente programatice ce vizau sfere mult mai înalte decât pictura, precum curăţenia sufletului, chietudinea ca formă de rezistenţă, înălţarea prin Frumuseţea privirii, seninătatea Artei, aspiraţia către Bine şi, nu în cele din urmă, dorinţa de libertate a oricărei fiinţe de pe acest pământ. Simbolul acestei adevărate filosofii ataraxice era unul de o puritate fascinantă: Floarea de măr. De aceea, Prolog a mai fost cunoscută şi ca Mişcarea Florii de Măr. Spre disperarea comisarilor ideologici ai cruntei dictaturi.
Horea Paştina s-a integrat perfect grupului Prolog, devenind un exponent de seamă al acestuia, practic până azi păstrându-se în conştiinţa publică drept semnul unei adevărate osmoze sacre, cu un constant weltanschauung de o înaltă ţinută morală. Căruia i-a adăugat, legitim şi ineluctabil, şi alte componente umane distinctive: discreţie, modestie, cinste, smerenie.
Toate acestea, îngemănate, sunt vizibile în grandioasa expoziţie de la Ploieşti a lui Horea Paştina, al cărei logo – perfect ales – este: Fericit poporul care cunoaşte strigăt de bucurie.
CÂLŢIA – Sacrul carnavalesc
Oricât ar părea de paradoxal, canavalul – deşi are un cert côté ludic (iar jocul trebuie să recunoaştem că se află într-o contradicţie lejeră cu sacrul !) – deci, carnavalul, ideea de carnavalesc, deţine în subteran rezerve secrete de consacrare, sfiiciune, inocenţă şi puritate. Măcar să ţinem cont că, depăşind semnificaţia iniţială de petrecere, continuatoare a anticelor saturnalii şi bacanale, carnavalul – sau, în vocabularul popular, câşlegi – este, în tradiţia Bisericii, sinonim cu perioada ce precedă postul, de pildă, dulcele Crăciunului (sau între Crăciun şi Postul Paştilor), în care au loc serbări populare, cu jocuri mimice, care alegorice, deghizări, focuri de artificii etc.
Aşadar, chiar cu riscul de a compune un oximoron, am putea spune că acesta, carnavalul (care, la origine însemna „privarea de carne”!) este sacrul dionisiac. Sacrul cu inserţii hedoniste. NOTA BENE: Să reţinem, totuşi, că statutul polisemantic al substantivului petrecere permite să-l „citim” în două paliere. Atât ca distracţie, desfătare, veselie, sărbătoare, cât şi ca, dimpotrivă, deces, îngropare, stingere, moarte, pieire, prăpădire, răposare etc. Deci, nuanţa opozitivă exista poate chiar la nivelul etimonului acestui cuvânt!
Am recurs la acest mic exordiu, din raţiunea foarte precisă că tocmai acest polisemantism (festa, venită poate din festa (it.) sau fiesta (sp.) sau Fest (germ.), care înseamnă şi „sărbătoare”, dar, în acelaşi timp, şi „glumă”, „renghi”, „mascaradă”, „farsă”, „păcăleală” – adică, în fond, finalitatea acestei festivităţi e aceea de a păcăli moartea!), deci, tocmai acest câmp semantic multiplu se află la baza reţelei de înţelesuri, pe care pictorul Ştefan Câlţia îşi construieşte edificiul sacral.
Expoziţia sa de la AnnArt, a patra personală de la această galerie, intitulată atât de simplu, „după vorbă, după port”, Lucrări recente, ne aduce din nou în faţă binecunoscutele personaje ale artistului, care zgândăresc cu acelaşi farmec marginile roase ale universului Câlţia, pendulând exact între posibil şi negare. NOTA BENE – Tzvetan Todorov, în a sa celebră Introducere în literatura fantastică, chiar aşa şi defineşte fantasticul: atunci când, în timp ce ne aflăm în miezul unei perplexităţi să-i zicem savuroase, facem constatarea „mai că-mi vine-a crede!”…
În cele 14 pânze … atenţie, urmează o frază foarte lungă!… – unele de dimensiuni considerabile şi care, între noi fie vorba, au fost însemnate încă de la previzionare cu faimosul punct roşu, ce înseamnă ştiţi dvs., adjudecat! – întâlnim (parcă ne-am fi dat întâlnire!) iarăşi siluetele longiline ale paiaţei pururi triste, ţinând în mâini nuieluşa cu sticletele în echilibru, îi zărim din nou pe trompeţii anunţiatori, mesageri ai unei misterioase „informaţii”, apoi, pe celebrul păsărar ce ţine în mână trombonul din care creşte o aripă desperecheată, dăm de măscăriciul peregrin, purtând în spate maimuţica închisă în cuşcă, de femeia păpuşăreasă încercând să-i impresioneze pe un clovn (fireşte, acelaşi, tot timpul îngândurat!) şi pe femeia lui…bref! asistăm a nu ştiu câta oară la acel dezmăţ oniric de tip Câlţia, în care aerul e transparent, în timp ce, în această inconsistenţă eterică are loc, se desfăşoară – la fel ca o festă rece, fără explozie, la fel ca irizările mentale ale unui parfum tăios, nevăzut – levitaţia acceptată a personajelor, plutirea lor pe deasupra pădurilor, a apelor, a dealurilor (poate chiar pe deasupra Şonei natale a pictorului!), a cerului însuşi.
Poate exact în acest moment, trebuie remarcat faptul că, la Câlţia,
peisajul nu e o descriere, nu este o copie spiritualizată a realului, ci devine un pretext auctorial pentru o fantezie, pentru o strămutare a logicii pe temeiurile lui personale. Copacul, apa, cerul, luminişul, cărarea, lacul – toate se transformă în constante ale unei geografii mitice particulare, ca un atlas geografic personal (dintr-o lecţie trufaşă, intitulată: Să învăţăm geografia la particular. La particularul meu!), în care oniricul se împerechează cu retorica unui posibil în regim special.
Există, de pildă, un tablou la fel de bulversant ca şi celelalte, cu o plutire – tot plutirea elegantă, tot adoraţia planării îngereşti – în care, pe deasupra unei coline împădurite de toamnă (căci predomină roşul ruginiu!) trece năluca unei femei, în rochie albă, cu bolero bleu, transparentă, care ţine cu mâinile un cerc şi pare că „execută” un dans hula hoop. Dar intersant este că nu cercul se roteşte în jurul mijlocului ei, ci ea, femeia, se mişcă înăuntrul lui, ca pe marginea unui abis circular aerodinamic, atrasă de un nevăzut vortex.
Am numit regim special posibil acea realitate plăcut-aberantă pe care o închipuie Ştefan Câlţia, sprijinindu-se pe câţiva „tropi” de imagine, deveniţi aproape tradiţionali în viziunea sa (rămân doar cu observaţia că, deşi majoritatea planurilor sunt de zbor, de plutire, de o aerodinamică specială, mişcarea nu e bruscă – pentru că, probabil trecerea de la o realitate la alta se face lent – ci e molcomă, gingaşă, cu un fermecător rafinament al nelăcomiei şi un remarcabil de paşnic sapienţial, aidoma unei frunţi sprijinite de cer!).
Mă gândesc, bunăoară, la nuieluşa pe care o ţin în mâini măscăricii melancolici sau la pasărea multicoloră (sticletele care stă cuminte pe nuiaua fermecată sau păunul ce creşte din pământ!). Mă gândesc la instrumentele muzicale (numai de suflat, a se reţine, nu de coarde, fiindcă ele semnalizează, anunţă ceva!) sau la buchetul de albăstrele delicate pe care-l poartă în mâini personajele feminine (doar ele!). Mă gândesc la transparenţa ţesăturilor (de pildă, ştergarul femeii care se îmbăiază e atât de translucid, încât pare o coală de celofan!) sau la tristeţea indelebilă de pe faţa clovnilor, ce pare că le schimbă karma …
Bref! Mă gândesc la toate cele la care sunt sigur că s-a gândit şi Ştefan Câlţia, pictorul care, măcelărind pe alocuri cu blândeţe(!) logica, a construit un regn al visului posibil. Subsumat unui – scuzaţi oximoronul, v-am prevenit deja asupra lui – hedonism sacru şi delicat.