Strada facendo cu Fellini

Dialogul pe care-l poartă Vintilă Horia cu Fellini în Călătorie la centrele Pământului, Editura Art, 2015, este de o perfectă empatie, ca orice întâlnire necesară, bazată pe afinităţi elective majore.
Amintim, pentru cititorii care nu au întreprins Călătoria împreună cu Vintilă Horia, că romancierul de factură reflexivă, cum ştim, în genul lui Jünger (cu care poartă de asemenea o interesantă convorbire), este aici preocupat de înţelegerea totală a lumii prin prisma cât mai multor discipline ale spiritului, încercând să surprindă pe viu vibraţia de vârf a contemporaneităţii.
Din domeniul artelor, pentru a le percepe mutaţiile, nu putea lipsi, bineînţeles, Fellini, amplu cunoscuta personalitate emblematică şi cuceritoare a cinematografului. Simţim din prima clipă că romancierul încearcă faţă de el o atracţie irezistibilă. Un important punct comun este admiraţia pentru Jung, care i-a influenţat pe amândoi. Dar apropierea treptată realizată în cursul dialogului lor ascendent are altă cauză: exuberanţa molipsitoare a regizorului ce posedă arta înnăscută de a-şi apropia nu numai colaboratorii, ci pe oricine ajunge în preajma lui.
Prin comportamentul lor obişnuit, scriitorul şi regizorul nu seanănă prea mult. Scriitorul e mai curând rezervat, efuziunile lui sunt strict interioare, lipsite de expansivitatea regizorului. Am putea spune că în dialogul lor spectatorul se întâlneşte cu Spectacolul. Dincolo de aparenţe însă, prin sistemul lor de valori, cei doi se îngemănează. Astfel, pe nesimţite, în cursul conversaţiilor (desfăşurate în două etape) se produce in crescendo o contagiune totală, inclusiv în ordine comportamentală. Romancierul iese din găoacea distincţiei lui obişnuite şi se prinde în horă cu regizorul care-şi antrenează întreaga echipă într-un iureş al freneziei dezlănţuite. La un moment dat îşi dă seama singur că precauţiile lui de respectabilitate sunt uşor ridicole. Învăluit de praful stârnit la rulajul unor scene din Satiricon simte că grija lui pentru ţinută se află într-o discordanţă flagrantă cu dezordinea nonşalantă a ansamblului însufleţit de Fellini: „Nu mai pot. Cum mă voi spăla pe cap cu apă dacă părul îmi este îmbibat cu ciment? Mă gândesc că trebuie să ies din Cinecittà, să cobor, să mă spăl pe mâini şi pe cap, poate că părul meu va devein o masă compactă gri sau neagră”. Totuşi, curând îşi depăşeşte inerţiile, înţelegând că haosul acela e doar o aparenţă, care sub bagheta Maestrului se preface în cosmos. Scriitorul însuşi recunoaşte bucuros darul regizorului de a reuşi, ca prin farmec, să stăpânească nerânduiala în vârtejul căreia se simţise stingher şi neajutorat: „Fellini dirijează cu cordialitate. Este prietenul tuturor. Le spune pe nume şi se tutuieşt cu ei. Nu strigă. Vocea aproape că nu i se aude. Dă ordine precise, cu calm. Sunt zeci de persoane care lucrează în jurul lui, camioane, cabluri, reflectoare, ziarişti. Fellini e acolo de la şapte dimineaţa”.
Văzând că totul se petrece exact pe dos decât se aştepta, scriitorul îşi dă seama că secretul lui Fellini nu era în fond altceva decât imensa lui căldură sufletească, vocaţia camaraderiei. Cucerit treptat de dinamismul acelei ambianţe baroce atât de insolită pentru el scriitorul, se simte de-a dreptul fascinate de personalitatea ne-pereche a regizorului-magician şi dintr-odată se trezeşte în el prozatorul volubil şi inspirat din cele mai avântate pagini ale sale, molipsit de verva maestrului şi prins definitive în vârtejul cortegiului fantastic care-l însoţeşte pretutindeni pe acesta: „În ora care ne-a mai rămas, defilează prin faţa mea actorii şi alaiul de figuranţi din film: actorul principal, un tânăr surâzător şi blajin, nişte femei cu faţa violent vopsită, foarte grase sau foarte slabe, măşti ivite mai degrabă din visele lui Fellini decât din imaginaţia lui Petronius, un copil paralitic, un copil tragic, îmbrăcat ca un copil din Roma antică şi păgână, apare aici, în această lumină nemiloasă, ca un simbol al durerii universale, al teribilei, al incredibilei injustiţii pe care o poartă în ei toţi mutilaţii”.
Şuvoiul acesta de observaţii exegetice nu putea izvorî decât dintr-o profundă admiraţie. De aceea, în interviurile cu Fellini, mai mult decât în toate celelalte, Vintilă Horia îşi valorifică plenar virtuţile de sctriitor. Condeiul alunecă sprinten pe hârtie şi stilul prinde aripi atunci când scrii cu entuziasm.
Este o valenţă primordială a omului şi o condiţie indispensabilă a creatorului să aibă asemenea momente de entuziasm, pe care ne-am obişnuit, cu o decenţă excesivă, să le numim exerciţii de admiraţie. Desigur, e foarte bine că ne-am deprins să le facem, oricum le-am numi, dar aici e limpede că admiraţia lui Vintilă Horia pentru Fellini e mult mai mult decât un simplu exerciţiu. În portretul pe care i – l face în cele două interviuri, Vintilă Horia exprimă, fără a cădea în sentimentalisme străine stilului său, imensa bucurie de a fi întâlnit un om multilateral excepţional, în acelaşi timp regizor, actor şi personaj („Fellini e interesant prin el însuşi, ca personaj al propriei sale imaginaţii”) şi un artist total dăruit numci sale, în acelaşi timp sclavul şi stăpânul unei discipline riguroase.
Bucuria prilejuită scriitorului de această întâlnire fericită declanşează expresia unei admiraţii totale în termenii calm-euforici:
„Vorbim aproape toţi deodată, cu minunata cafea în faţă, ultima recompensă a acestei dimineţi intens trăite, în timp ce personajele lui Fellini îşi continuă parada dincolo de fereastră. I le arăt cu degetul.
– În timp ce mâncaţi şi vorbiţi, alt film al dumneavoastră este în curs de realizare. Aţi pus în mişcare o lume care îşi este suficientă sieşi, cu fiinţele sale, cu legile sale, cu timpul şi cu spaţiul său.
– Este cam ca în Opt şi jumătate, îmi spune”.