RADU COSAŞU
(Oscar Rohrlich):
Viaţa ficţiunii după o revoluţie, Editura Polirom, 2016
Benjamin Button este personajul fabulos, care – aduc pios aminte cititorilor câtorva dintre minunăţiile triste ale lui F. Scott Fitzgerald – s-a născut bătrân. În nefericita familie a lui Roger Button din Baltimore, unde, odată cu vârsta, în loc să crească, se miceşte, devine mai tânăr, şi mai tânăr, apoi, adolescent, ajungând mult mai mic decât însuşi nepotul său, apoi copil şi, în fine, sugar, deodată dispare. Ca şi cum nici n-ar fi existat.
Mi-am adus aminte de el vorbind la telefon – după ani şi ani – cu unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei (cel care m-a trimis în lumea literară, de fapt!), scriitorul Radu Cosaşu. Autorul unui celebru text, intitulat O, noi, scottfitzgeraldienii – acea cronică stranie la un concert pentru durere şi destin (în solo major!), acea litanie sfâşietoare, acea jelanie ce încremeneşte orice suflet, oricât de zglobiu – apărut cândva, în timpuri imemoriale, adică acum vreo 40 de ani.
Era, de fapt, un bocet cult, fără lacrimi, doar ca un strigăt disperat, despre un text al lui Scott, un eseu (unul dintre cele mai faimoase ale secolului XX), o nimicură epică, numită The Crack-Up (Crăpătura), scris în 1936 – deci, cu patru ani înainte de sfârşit – ce avea ca singură temă criza scriitorului care nu mai putea scrie. Un eseu care începe aşa: „Of course all life is a process of breaking down….”.
Da, tânărul bătrân Scott – în vârstă de numai 40 de ani – avea dreptatea lui: oricât ne-am preface noi, oricât ne-am da noi de ceasul vieţii, nu suntem altceva, cu toţii, decât nişte bieţi scottfitzgeraldieni. Eroii unei drame dureroase ce se desfăşoară de-o eternitate şi ceva pe scena lumii. Suntem orfanii loviţi de o năucitoare derută. Suntem buimacii prin (şi ieşiţi din…) excelenţă Căci nu mai ştim exact cine şi ce suntem. Suntem Jay Gatsby – povestea succesului? Sau suntem Benjamin Button – povestea întoarcerii în increat?
Auzind din nou vocea prietenului meu, Radu Cosaşu, am apăsat pe „butonul” nuclear al iubirii memoriei de dindărătul Timpului. Mi-am adus aminte de bătrâneţile mele frumoase ca o neistovită poveste despre un apus de soare la răsărit!
În clipa aceea, au pornit să se deruleze secvenţe disparate (şi disperate, pe alocuri, fiindcă memoria a început să mai dea şi rateuri, nu doar perle!) din filmul unei prietenii, ce durează de 40 de ani, aceea dintre un părinte fictiv-afectiv şi ucenicul său fiu şi admirator. Iată câteva:
– Figura senină a lui Roger Câmpeanu (cu chipul său nins), o prezenţă elegantă, seniorală, care mă priveşte curios, ca pe o gânganie literară, după ce îi sunt prezentat de Relu. Şi care, drept urmare a profundei cântăriri, publică în numărul din 18 mai 1978, al României literare o proză intitulată Singurătatea în doi, ce marchează debutul tânărului Florin Toma. Nuveleta este însoţită de prezentarea suculentă a lui Radu Cosaşu, care spune că are încredere şi, totodată, viziuni. De bine.
– Cutremur 1977. La trei zile, o dimineaţă nu pierdută, ci câştigată: eu şi Relu stăm aşezaţi turceşte jos, pe parchet, în camera mare din locuinţa lui din str. Caloteşti şi adunăm, triem, comparăm, discutăm, povestim şi fantazăm despre fiecare carte din biblioteca năruită în seara de vineri, 4 martie. Scheletul de lemn înalt de până la tavan zace întins ca o fiară răpusă, până la peretele celălalt al camerei. Câteva rafturi s-au dezghiolat, iar cărţile sunt răsfirate, parcă o mână uriaşă le-a aruncat pe masa de joc, la sfârşitul unei partide de belotă. Am găsit atunci nestemate de înţelepciune, exemplare unice, ediţii fabuloase, unele dăruite generos (Le crime de Sylvestre Bonnard o păstrez şi acum!), apoi, primele broşuri ficţionare ale tânărului Radu Cosaşu, apoi, parfumul cărţilor vechi, al ediţiilor de dinaintea tuturor războaielor… Aşa am petrecut o zi întreagă reglând viaţa unei biblioteci năruite în casa unui scriitor iubit năprasnic.
– Obiceiul de a-şi împodobi peretele din faţa biroului cu o coală de hârtie uriaşă, pe care lipeşte fotografii de idoli (Babel, Tolstoi, Saint-Exupéry, Cehov, Ehrenburg şi alţii, nu mai ştiu, bărboşi sau cu faţa smeadă, stacojii, trişti, îndureraţi), apoi, tăieturi din ziare lipite şi încercuite cu carioca roşie, ilustraţii din reviste de dinainte de război, reclame, apoi, cuvinte celebre, citate faimoase… Bref, o piramidă primitivă google sau un soi de grădinile suspendate ale farmecelor şi desfătărilor de spirit.
– Minuţia dusă până la bricolaj infra-micro de a ascuţi creioanele – şi acum scrie cu creionul ascuţit bine, căci este acul de la maşina lui de cusut vise.
– Sudalma acelei femei de serviciu, pe care le-o adresează tânărului scriitor deviaţionist şi colegului său, la primul congres al elevilor ziarişti, unde sunt acuzaţi că se îndepărtează de la linia partidului… Ficţionarilor! – le strigă în urmă femeia aceea simplă.
– Figura tovarăşului Paul (legătura sa ierarhic-superioară pe linie politico-ideologică) – descrisă atât de tainic-admirativ şi cu o simpatie solemnă – astăzi, unul dintre marii profesori şi istorici ai literaturii române.
– Duioasele portrete ale galeriei sale de mătuşi din Tel Aviv (el, răsfăţatul specialist în mătuşologie!), însoţite de chipul mamei. Pe toate le-am iubit ca pe neamurile mele.
– Citind, sorbind la vremea apariţiei lor, cărţile din ciclul Blocului de gheaţă, lumea pe care o alcătuia ele, în acest subversiv puzzle, prin ştirile culese de peste tot din lume, această lume era una hazlie, ironică, dinamică, mai veselă. Cărţile lui au alungat posăceala şi ne-au aşezat pe toţi într-o poziţie viitoare – cum se spune la fotbal (altă marotă magică a lui Relu Cosaşu) – care nu însănătoşea pe loc. Dar măcar ne promitea că.
– Dar filmul? Dar cele mai frumoase rânduri scrise despre Stan şi Bran? Dar despre dive? Dar atmosfera din redacţia revistei Cinema, unde îmi părea – în timpul vizitelor mele – că acolo realmente se turna un film? Dar superbele doamne de acolo? Dar Ecaterina Oproiu? Dar Alice Mănoiu? Dar Dana Duma? Dar Silvia Kerim?
– Şi, în fine, ne ia şi ne mărunţeşte fin (nu atât el, Radu Cosaşu, cât alter-ego-ul lui, Oscar Rohrlich!), ca să nu uităm cum trebuie să respirăm viaţa ficţiunii după o revoluţie. Adică, exact cartea pe care o premiem astăzi!
– În rest, recurg la un testimoniu – altminteri, teribil de ironic pentru un domn care avea să moară cu un glonţ în cap – al lui Isaac Babel (alt idol al lui Radu Cosaşu), care spunea hâtru: „Am inventat un nou gen literar: acela al tăcerii depline”.
Prin urmare, eu mă înclin cuviincios, cu rânduială, aşa cum se cade, gândindu-mă că există, sunt sigur, şi o estetică a tăcerii…Mulţumesc, Radu Cosaşu!!