Liviu Ioan Stoiciu
Nous, Editura Limes, 2016
Este greu, dacă nu cumva imposibil, ca un biet poet să laude fără să clipească un alt biet poet, pentru a face să strălucească mai intens celălalt, laureatul. Este greu, zic, altfel decât dintr-o smerenie cinstit cucerită, acum nobleţe de serviciu.
Şi dacă nu urci, ca elevator, cu lauda, la înălţimea poeziei celui elevat?
Iată, încerc. Liviu Ioan Stoiciu, spun vocile critice specializate în lectura liricii, este unul dintre cei mai importanţi poeţi români în viaţă. Iar volumul Nous, unul dintre cele mai bune volume ale lui Liviu Ioan Stoiciu.
Un vârf al creaţiei sale, recunoscut ca atare în toate comentariile.
Cum să nu-l invidiezi !?
Nu cred să fie, azi, critic literar demn de acest nume, care să nu-şi fi bifat în agendă analiza lui Nous.
Cum să nu mori de invidie !?
Lasă că însăşi nominalizarea acestui volum, splendid în toate privinţele, de redacţia României literare, la Cartea Anului, face cât o sumă de premii.
A contat că Editura Limes s-a întrecut în realizarea unui obiect-carte la valoarea poeziei dintre coperţi.
Şi pentru asta, am murit de invidie.
Am impresia că orice referat s-ar întreprinde la poezia lui Stoiciu, acela este şi va ieşi inevitabil pertinent, cauza fiind complexitatea discursivă năucitoare a acestui liric extrem de productiv şi original. Sunt cuvinte poate uzate prin exces de uzitare, dar se potrivesc aici, regăsindu-şi fragranţa, ca la ele acasă. Aşa mi se pare.
Se poate spune despre neostenitul avangardist Liviu Ioan Stoiciu totul şi nimic, cu aerul că se poate spune despre el şi scrisul lui, îndreptăţit, totul şi nimic.
Că de fapt, poezia însăşi, cu majusculă, este ceea ce este, totul şi nimic.
La atare performanţă, de a echivala în discurs splendoarea cu oroarea, amorul cu omorul, binele cu răul, viaţa cu moartea, ajunge numai, literal, cel ce (se) experimentează neîntrerupt, periculos la tot pasul.
Un profesionist al scrisului, într-adevăr, insolit în tot ce (s)pune pe hârtie. Cum limpede se vede şi din generosul grupaj de inedite propus mai la vale.
Este, cred, cuprins în Nous, ca de altfel în vasta opera poetică în curs de editare la Paralela 45 – au apărut deja două ample volume din cele trei proiectate – un destin de mare poet. Acum, la îndemâna oricărui lector curios.
Acestea fiind scrise, nobleţea mea de serviciu pune punct laudelor şi devine, subit, ceea ce-i stă mai bine să fie: admiraţie pură.
Amuţită.
Din invidie, desigur.
La mai mare, Liviu!
MARIAN DRĂGHICI
poeme de Liviu Ioan Stoiciu
În lanul cu spori
Ăştia sunt sporii, cât casa: răsăriţi din trecutul
îndepărtat, spori
sălbatici, de nedomesticit, spui, mândru şi intri
în lan, te apleci din când în când. În
poiană. Aduni
pietrele mari şi le pui în copaci, să
nu dai în ele cu coasa: ăştia sunt sporii Domniţei
Neaga, veniţi de pe
altă lume. Nu credeţi? Ascultaţi,
ăştia sunt spori de pe vremea lui Mihnea cel Rău
Turcitul, răsăriţi iniţial
lângă ruinele tunelului prin care domnitorul venea până
aici, pe deal, când i se otrăvea apa
în cetate, urlând că
„pământ necurat eşti tu şi fără un strop de ploaie din
ziua mâniei”, fugit din faţa
prigonitorilor şi ascuns în lanul cu spori, extins: pe
când lui i se părea, cum mi se pare
mie acum, că schelăria cerească stă să se năruiască şi
că stele vor cădea una câte una…
A regresat lent
(Jurnal)
Derutat, după insomnie – a câta noapte? N-a numărat. A
câta presimţire l-a tulburat? A trecut de o
sută. Cine-i tot trânteşte uşa
în nas, de fapt? Se zvârcoleşte moartea în el, s-a plictisit,
vrea să se elibereze? Şi ce anume bate în inima
lui în retragere? Că i-a crescut iar până la ultimul etaj
pulsul. Sau e la mijloc o ascensiune secretă?
Ştie că e tot mai puţin concentrat decât era cu 150 de ani
mai înainte, când stătea îngrămădit
în jurul bisericii lui, într-o mlaştină. Mlaştină a
resentimentelor unei comunităţi săteşti din care se trage.
Cu siguranţă, a făcut parte dintr-un centru arhaic
monoton, care a regresat lent. Acum
are noi dificultăţi, după ce a avut o creştere frumoasă,
urmată de scăderi, plafonări, inegalităţi,
regrese, prăbuşiri şi reveniri târzii. La ce-i mai trebuie
atâta zbatere? N-a reuşit să atingă niciodată
vârful, nici mărirea. A fost un instrument mediocru în mâna
unor presimţiri care nu l-au lăsat să doarmă —
din când în când fiind condamnat să semneze un formular
scris cu litere de tipar într-o limbă de neînţeles,
formular rupt înainte să se culce, iar
şi iar. Noapte de noapte se află în joc însăşi esenţa,
dimineaţa e întrebat:
nici o revelaţie, nimic? Noaptea fiind lăsat de capul lui, în
somn. Dar el nu doarme, asta e nenorocirea,
i s-au închis toate intrările în
creier, e iraţional — şi şi-ar dori să apere tradiţia. El
e unul dintre magnificii ăia care se simt tot
mai răscoliţi în adâncul sufletului.
Sminteli
Măicuţe surâzătoare îşi răspund strict
monosilabic una alteia, îndepărtează bolovanii ce ţineau
roţile camionului, o rablă, plin cu steaguri,
oprit în pantă şi se dezbracă din mers, pe caniculă, se ung,
aţâţate, cu uleiuri de plajă: ele
conduc o coloană de îngeri. Îngeri? Nu-s beţivi? Încet
încet camionul se prăbuşeşte în
râpă, în chiotele manifestanţilor care duc în vârful unor
pari veşmintele măicuţelor, adunate din
praf, „vrem şi costumul de baie!”, se strigă, urcă la deal
cu toţii, asudaţi, bărbaţii fug după
măicuţele goale, ţipă, le trântesc la pământ, influenţaţi
negativ de un obiect conic transparent,
care plutea în aer la mică înălţime, venit de pe deasupra
copacilor din luncă, din urmă,
lăsând să se desfăşoare lucrurile pe seama unei sminteli
colective, trecătoare. După terminarea
ciclului temporal.
Compoziţia toxică
(Jurnal)
Cât mai caută în gunoaiele memoriei? Atât. Că e şi el
o grămăjoară de om, acolo,
care cârâie. Deocamdată e asigurat, are de mâncat
şi de băut. Nu-l deranjează umilinţa
îndurată şi nici mizeria morală. Nu mai vrea să lase nimic
în ordine, în spate, nici nu mai e curios să ştie
care mai e, în sine, compoziţia toxică a acestor vremuri.
Fiindcă oricum se aşteaptă la ce e mai
rău. De ce să mai măsoare, să cântărească şi să-şi noteze
proporţiile dezastrului personal — nu
interesează şi aşa pe nimeni. E în stare în orice clipă să
strice totul, mai aşteaptă numai
un semnal important, care nu poate veni decât din interior,
nu se grăbeşte, că şi aşa nu contează. Sunt,
pe de altă parte, atâtea umbre
care i se perindă în ultima perioadă prin faţă, ce-or fi
vrând să-i transmită? Cine
sunt ele, au scăpat din captivitate? I s-a îngustat orizontul,
sunt amintiri care îi joacă feste, e convins
că unele din aceste umbre sunt cauza unor lucruri drepte şi
frumoase, pe ele le-ar păstra, dar a observat că
pe cele pe care le cunoaşte de undeva, le uită primele, de pe
o zi pe alta, degeaba reapar. E
o chestiune particulară, a sa, că dă întâietate simţirii
pesimiste, că ascunde puterea
soarelui pătruns printre crăpături şi înălţarea sufletului.
Îi place să contemple obiectele care îl
înşală şi pe care refuză să le condamne, „fatalist cum e”.
Nu mai vrea să identifice binele, nici
măcar prejudecata că el există, totuşi, inclusiv în focul
care-l arde încetul cu încetul, implacabil,
pe dinlăuntru. Nu mai e de aceeaşi părere cu el însuşi,
nedorind să profite — în măsura în
care poate să se mai înţeleagă singur. Deşi n-a vrut, s-a
iniţiat fără încetare, în timp, în misterele
organismului, în fiziologia lui, descoperind lumea
invizibilă, nefericirea ei. Taci
din gură! Se trezeşte strigând: nu mă mai întrerupe! Că
se întrerupe curgerea de la sine şi pierde
proporţiile. Ce-ţi spuneam? Îndură orice, numai nu mai gândi
cum ţi se sugerează. Ţine minte asta de la mine.
Atâta nu ştiu, restul ştiu totul. Dezleagă-te de la sursă,
nu te mai compătimi atât. Nu? Regret,
n-am vrut să mă dau de gol,
dar am pornit pe drumul de întoarcere — unde duhoarea
şi neînduplecarea…
Crinul alb
Ieşit pe ţărm, adună scoici, gură cască:
oprit deodată, îndepărtat fără să vrea de apa mării,
oprit în faţa unui platan uriaş: ce
copac! Înfiorat că ar putea să se caţăre până în vârf pe
crengile lui cojite, la doi metri
una de alta şi ar putea să alunece, să-şi rupă unghiile
vrând să se agaţe de ceva, ar lăsa
urme de piele însângerată şi până la urmă ar cădea în
cap, răsucit să vadă cât mai e până jos…
Îndobitocit de singurătate,
plecat de la balul din cartier, de duminică,
dezamăgit de sine, refuzând
să danseze, să bea ţuică sau să joace poker, neînţelegând
exact de ce anume suferă,
apucat de disperare, hotărât să se arunce de pe stâncă
în apa mării, să termine o dată, el neştiind
să înoate bine… Pe
drum având să se răzgândească, să nu mai ajungă la stâncă
şi să se preumble la întâmplare, să pască, să
descopere luminiţe ale unor sentimente intime pierdute
pe ţărm: cu ţigara stinsă între buze,
cu pălăria înfundată pe ceafă, ce caută el pe aici? Îi
e frică să se audă, să recunoască:
”Doamne, caută crinul alb al cuvintelor intrate
în putrefacţie”…
Exaltări
(Jurnal)
Năpădit de boală, întors împotriva lui, ce-i face
într-atât de rău? Nimic din ce ştie nu-i
mai oferă o bază de sprijinire,
se ciocneşte numai de raţionamente care se dovedesc în timp
greşite sau strâmbe şi-l bântuie, ele îl
umplu de noduli roşii,
dureroşi? Nu mai are nici o normă de conduită, conştientizând
că e o aşa de mare nepotrivire a lucrurilor,
încât n-are rost. Nimic din ce-i
place, de fapt, nu mai există, toate devenindu-i exterioare,
deşi îl rod pe dinlăuntru — de aici arsurile
gastrice? În general, durerile lui trupeşti caută gloria?
Dar gloria e un lucru de nimic, o tot
repetă, sincer, de ce nu e scutit? Sau durerile nu vin de la
el, cel de acum, ci din timpuri imemoriale,
din univers? De fapt, care e
realitatea naturii sale? „De ce se spune că
toate lucrurile sunt pline de răutate?” El în nici un caz nu
le învinovăţeşte, dar i se pare că aşa vin. Ce
legătură are cu povestea lor? Există o cauză care le face
să crească sau să se micşoreze, să fie
în continuă mişcare sau să se oprească, să lase clar impresia
că ele cârmuiesc întregul mecanism divin, chiar.
Ce înseamnă asta? Bălmăjeşte. Înseamnă că suntem prizonierii
propriei exaltări. Şi că nu are nici o importanţă
viaţa celor pe care-i întâlneşte în calea lui. Nici cauza
lor… Trebuie să le suporte consecinţele. Dar
dacă nu e cauza mea sau nu mi-am însuşit-o, de ce trebuie să
ţin seama de ea? Fiindcă nimic nu se naşte
la întâmplare, toate au o cauză. Şi? Aşa am învăţat. Eu
cred că dimpotrivă, toate se nasc la
întâmplare şi n-au nici o cauză. Că toate sunt înfăţişări
ale aceleiaşi minţi, care
nu se îngrijeşte de nimic, însă are o preştiinţă a tuturor
lucrurilor, de aici bolile, bune să le
scoată în evidenţă.
Clatină din cap, convins: nu sunt eu
exaltatul cu care mi-am dat întâlnire aici de-a lungul
timpului.
Resorbit
Paragină, buruiană necosită de ani de zile, litere
chirilice căzute de pe frontispiciul
ruinei, sârmă ruginită şi cărămizi sparte, urzici cât omul,
un măr de aur şi melci,
melci, melci, care ies, generaţii după generaţii din
cavoul de fier părăsit, cu uşile
întredeschise, legate cu lanţuri — şi care cotropesc
împrejurimile, îl păzesc, îl
influenţează, chiar mă sperie, de ce am sărit eu grilajul
până aici? Să mănânc un
măr? Stârnit de tulburarea poftei. Resorbit. Poate
eram în căutarea imaginii unei
fetiţe, apărută brusc, în rochie de primă împărtăşanie,
îndrăgostită de flori, lumânări, muzică:
după moartea căreia să fi plâns împreună. Fantasmă. Flori,
lumânări, muzică, toate stinse — şi noi
toţi, arzând… Ce voiam să găsesc atâta, de fapt? Şi
ce ar fi de găsit în interiorul unui meteorit
căzut pe pământ, în definitiv?
N-a ajuns unde trebuie
(Jurnal)
Se grăbeşte, îşi bate palmele unele de altele, în mănuşi,
l-a ajuns gerul din urmă, nu-i nimic, mai
mor microbii, alunecă în zăpadă, trebuie să aibă grijă, azi
e predispus la ce e mai rău, chestie de astrologie,
îl arde pe cerul gurii, are iar prilejul
să fugă din propria-i închisoare, cei-care-nu-se-văd vor
tăbărî cu pumnii asupra lui, ghiceşte, îl
vor trage de păr, de urechi… Se împiedică şi cade,
e lovit cu picioarele, dar ce bine n-a făcut?
Se cercetează mai atent, e întreg?
Îl atacă duşmanii — din interior, îi pare rău. Se ridică,
ar trebui să alerge, să-şi salveze viaţa?
Ce vor ăştia de la el? Cu cine îl confundă? E luat în râs şi
dispreţuit? Ce-a făcut într-atât? A mai avut
prilejul să evadeze şi a refuzat, că n-a venit vremea — încă
mai aştepta un ordin. N-au decât să-i
plângă toţi soarta. Are o fire independentă şi mândră. Ştie
că oricum va face, se va căi. Atunci? De ce să
se grăbească? Nu
e de ajuns că se chinuieşte şi nu se mai bucură de nimic? E
mai trist decât un prizonier de război
ţinut în sclavie, degeaba învaţă lucruri noi, care-i pot vesti
viitorul. Nu-l mai interesează cu adevărat nimic,
i-ar plăcea să fie lăsat să umble slobod,
să nu-şi mai amintească de obligaţii, să nu mai fie nedumerit
că nimic nu-i mai iese, nici nechibzuit, nici
aţâţat împotriva lui însuşi.
E clar că n-a ajuns unde trebuie. Şi de aceea. Îşi întoarce
gândurile din drum şi le controlează fără rost,
ele îi ascund lipsurile? Le răscumpără pe multe, speriat
c-o să uite şi ce n-a uitat. Că şi-a făcut
curăţenie pe dinlăuntru, nu mai avea loc de atâtea boarfe
adunate…
„Simt în mine chestia asta. Dacă aş muri, aş muri acum
pe nedrept”, spune şi se întinde să moară
pe o foaie de cort — întors acasă, la căldura caloriferelor,
dezbrăcat. Frigul de afară i-a risipit şi
ultima îndoială, n-are cum să-şi mai schimbe sentimentele,
nu mai vrea nimic, repetă, şi nici nu mai are
nevoie: mai mult nu i se poate
da, atât i-a fost lui repartizat, acum se poate despărţi
liniştit de tot ce-a dobândit, acuzarea a fost
făcută, urmează execuţia. Mare demagog. Ce faci? Meditez.
La ce meditezi? Meditez la mine. Hai sictir!