Oamenii-insulă în căutarea timpului liber pierdut

Dacă am putea face vreodată efortul de a ne detaşa de societatea în care trăim până într-acolo, încât s-o putem privi din afara ei, poate că ne-am găsi în mijlocul unor paradoxuri ce ar arunca asupra lumii noastre o lumină difuză, unde lucrurile devin de neînţeles. Aşa, în interiorul ei fiind, parte noi înşine a paradoxului, el capătă, prin simpla noastră participare, un anume sens ce reconfortează şi linişteşte. Odată cu apariţia reţelelor de socializare, odată cu supraspecializarea ce reprezintă cuvântul de ordine al lumii de azi, ne vedem adesea puşi în situaţia de a trăi în mijlocul societăţii fără să-i cunoaştem, însă, mecanismele de funcţionare dincolo de aria restrânsă a specializării noastre sau a cercului nostru, la fel de restrâns, de prieteni şi cunoştinţe. Simplu spus, percepţia noastră despre lumea în care trăim se reduce la suma experienţelor subiective pe care le avem în compania unor oameni care ne împărtăşesc preocupările sau valorile.
Sigur că, într-un anume sens, asta s-a întâmplat dintotdeauna; nu cred, însă, ca nivelul de retragere a persoanei în interiorul propriei sale profesii, a propriilor sale preocupări să fi fost vreodată mai mare decât acum. Studiul de caz cel mai potrivit este, probabil, individul care petrece o bună parte a timpului în mediul virtual. Acolo, fiecare dintre noi îşi selectează nu numai grupul de prieteni cu care va interacţiona, ci şi tipul de informaţie la care vrea să fie expus. Dacă n-o vom face noi, o va face internetul în numele nostru; vom găsi pe reţelele noastre de socializare, pe motoarele noastre de căutare, informaţie prioritizată în funcţie de interesele noastre personale. Cineva (o instanţă virtuală infailibilă şi obiectivă) decide, analizându-ne profilul, ce fel de reclame vom vedea cu prioritate, ce fel de articole, ce fel de informaţie este relevantă. Izolaţi, astfel, în „clusterul” nostru, privim în afară printr-un ochean personal. În timp, nimic din zgomotul exterior nu va mai pătrunde în micul nostru univers particular.
Aşa se explică de ce, încercând să răspundem la întrebarea „se mai citeşte astăzi?”, obţinem răspunsuri atât de diferite, dar, în aceeaşi măsură, atât de radicale. Unii sunt convinşi că răspunsul, singurul posibil, de domeniul evidenţei, este „nu”, în vreme ce, cu aceeaşi vehemenţă, alţii vor spune „da”. Ancoraţi fiecare într-o realitate proprie, avem ca termeni de referinţă propriile noastre experienţe şi sistemele de valori ale celor cu care interacţionăm. Atâta doar că tendinţa, în lumea de azi, este interacţiunea aproape exclusivă cu aceia care ne împărtăşesc daca nu opiniile, atunci cel puţin interesele. Ergo, judecăţile noastre de valoare au relevanţă doar în sistemul nostru de referinţă, deşi au mai mereu pretenţia de a-l transcende. E greu de presupus că un iubitor de rock va avea acces la experienţe şi tipare mentale specifice iubitorului de manele, la fel cum e la fel de greu de presupus că un cititor va avea în jurul său suficienţi indivizi care nu citesc, având astfel acces la lumea lor. În felul acesta, societatea contemporană este nimic mai mult decât sumă de „clustere” care se deplasează în vid, fără a se atinge vreodată semnificativ.
Statisticile nu ne ajută nici ele. Sigur că se poate şti câte cărţi se vând în România într-o unitate de timp dată, un an, să zicem, dar ar fi absolut irelevant. A cumpăra nu înseamnă a citi şi a citi nu înseamnă neapărat a cumpăra. Până la urmă, în paradigma neoliberalismului, nici nu contează răspunsul la întrebare. Dacă se mai citeşte sau nu astăzi este o chestiune ce poate fi reglată de mecanismele economiei de piaţă. Dacă se va citi, va exista cerere, aşadar, scriitorii vor produce şi editurile vor publica, dacă nu, spectrul falimentului pe piaţa editorială e, în sine, un barometru suficient pentru a formula un răspuns.
Ceea ce e, însă, interesant e tocmai mecanismul care face posibil ca, răspunzând la aceeaşi întrebare, relativ clară, să avem, fiecare dintre noi, răspunsuri atât de contradictorii. Cum se face că, expuşi la un nivel de informaţie nemaiîntâlnit până acum în istoria umanităţii, expuşi la un nivel interacţiune socială, din nou, nemaiîntâlnit până acum, noi rămânem, totuşi, fiecare, în zona proprie de confort, convinşi fiind că, în linii mari, realitatea noastră este cea relevantă?! Răspunde Byung-Chul Han, în „Agonia erosului şi alte eseuri”: „ […]un mai puţin în materie de cunoaştere şi informaţie determină un mai mult […]”. Tot ce e „mult” devine, deci, „puţin”… excesul de informaţie, excesul de potenţial de socializare se transformă în chiar opusul lor, în lipsă de informaţie, lipsă de socializare reală…
O posibilă direcţie de analiză asupra cauzelor ne-ar duce către… comprimarea timpului nostru liber. Cine citeşte jurnale ale scriitorilor români şi nu numai, de pe la sfârşitul secolului XIX şi până în prima jumătate a secolului XX, nu poate să nu observe că timpul dedicat reflecţiei, călătoriilor, întâlnirilor esenţiale, dincolo de aria de preocupare imediată, era, atunci, cu mult mai important decât astăzi. Caragiale se putea plimba prin berării în timpul săptămânii, Eminescu şi Creangă îşi puteau permite să-şi piardă nopţile în interminabile discuţii, Mihail Sebastian asculta, ore întregi, muzică clasică… De călătorit, nu se călătorea neapărat mai mult, însă categoric altfel. Programul de lucru al unui intelectual al zilelor noastre e, fie o nesfârşită plimbare prin interiorul propriei lui lumi, în cel mai fericit dintre cazuri, fie, cel mai adesea, un slalom printre sisteme birocratice în care munca lui intelectuală e cuantificată ridicol-contabiliceşte.
Într-o societate în care vorbim cu emfază despre interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate, se trece din ce în ce mai rar graniţa propriului domeniu de expertiză, se păşeşte din ce în ce mai rar în afara lumii convenţionale a unuia sau altuia dintre domeniile în care activăm. E aproape împotriva acestui nou tip de morală a secolului XXI să vorbeşti despre timp liber. Cât de încărcată de conotaţii peiorative este sintagma „a pierde timpul/vremea”!!! Timpului liber, comprimat până la dispariţie, nu ne mai oferă răgazul contactului cu universul exterior preocupărilor noastre. Cei care citesc vor trăi convinşi că se citeşte, pentru că aceasta este norma limitatului „cluster” în interiorul căruia ei se mişcă, în vreme ce, pentru cei care nu citesc, ocupaţia cititului e desuetă, cronofagă, vetustă, anacronică, doar pentru că, în „clusterul” lor, acestea sunt regulile! Care anume dintre cele două lumi este reprezentativă pentru o societate?! Imposibil de spus, de vreme ce, pentru a răspunde, e nevoie de efortul unui observator de a trece din „cluster” în „cluster”, încercând o analiză şi o sinteză care să facă abstracţie de orice argumentaţie pro domo. Privită astfel, societatea ni se poate înfăţişa, aşa cum spuneam, ca un paradox. Avem capacitatea, posibilitatea tehnică de a dialoga, dar, in fapt, dialogăm mai puţin. Existenţele noastre individuale sunt într-o atât de mare măsură consumate în interiorul propriei noastre profesii, încât tot ceea ce se află în afara ei rămâne inaccesibil.
În celebrul roman satiric al lui Ilf şi Petrov, „Viţelul de aur”, este descrisă o scenă savuroasă. Monarhistul Feodor Nikitici Hvorobiov, fost inspector şcolar, se retrage la pensie, sătul de bolşevici şi de bolşevizarea culturii. Numai că, va constata el, până şi visele sale vor fi bolşevizate. Visează frecvent tovarăşi comunişti care vor să-i traseze noi sarcini, să-l împovăreze cu noi răspunderi. Într-un dialog cu personajul principal, Ostap Bender, acesta din urmă îi spune lui Hvorobiov: „Din moment ce trăieşti în ţară sovietică, visele pe care le ai trebuie să fie şi ele sovietice”! Cu alte cuvinte, realitatea exterioară nu mai rămâne doar realitate exterioară, ea se insinuează până la nivelul intim al fiecărui individ, ajungând să-i determine existenţa. Tot astfel, trăindu-ne bună parte din existenţă în „clusterul” nostru personal, regulile lui de funcţionare, mecanismele lui ajung să facă parte din noi până într-acolo, încât ne imaginăm că ele guvernează o întreagă lume, nu doar pe a noastră. Dacă în sistemele totalitare, ideologia ajunge atât de aproape de individ, încât îi poate contamina până şi visele, în cea neoliberală, democratică, acest tip de presiune este înlocuit de un soi de alienare voluntară a individului, de retragerea lui, din raţiuni obiective (lipsa timpului şi nevoia de eficienţă) între graniţele, pare-se din ce în ce mai înguste, ale propriilor lui preocupări.
Senzaţia cvasiunanimă e că lectura lărgeşte orizonturi, că ne face mai receptivi la ceea ce se petrece în afara noastră, că ea ar fi, deci, un antidot al alienării moderne. Aceasta pare a fi, totuşi, nimic altceva decât o viziune romantică. Dacă ar exista un sondaj care să ne spună cam ce anume citeşte fiecare dintre noi, probabil am ajunge la concluzia că lecturile sunt şi ele subsumate sferei intereselor noastre profesionale sau personale. Ele contribuie, deci, mai degrabă, la consolidarea cunoştinţelor noastre în interiorul unor graniţe clare decât la expansiunea conştiinţei noastre de cititori către alte teritorii. În celebrul roman al lui Susan Sontag, „În America”, regăsim o interesantă parabolă. Acolo, este vorba despre un grup de polonezi care emigrează în America, la începutul secolului XX. Personajul central, Maryna, o celebră actriţă poloneză, îşi încearcă norocul în Lumea Nouă, la o fermă. Însă viaţa de fermier, necunoscută ei şi grupului ei de prieteni, se dovedeşte a fi un eşec răsunător. În cele din urmă, Maryna se reîntoarce pe scenă, devenind o actriţă americană de succes. America începutului de secol XX anticipa, aşa cum o va face de mai multe ori, ceea ce avea să se petreacă în curând cu Europa. Profesiile şi pasiunile noastre cer atât de mult de la cei care le practică, încât oferă din ce în ce mai puţin spaţiu pentru „altceva”. O constata, profetic, acelaşi Byung-Chul Han: „Excesul de muncă şi performanţă se intensifică până într-atât încât devine o auto-exploatare. Aceasta este mai eficientă decât exploatarea străină, căci se asociază cu sentimentul libertăţii. Exploatatorul este concomitent şi cel exploatat”.