JURNALELE ŞI ISTORIA

Greu de crezut, dar acesta e adevărul: părţile din jurnale care vorbesc despre alţii, ce au făcut şi ce au dres, nu sunt decât tot despre autorii jurnalelor. Obiectivitate nu există, deşi este clamată atât de des şi cu atât de nepotrivite ocazii. De aceea, în ciuda opiniei generale, greşite după a mea, rareori jurnalele pot fi surse pentru istorici, în afară de cazurile când aceştia sunt interesaţi strict de persoana care scrie. Dar mare grijă la cele ce relatează aceste jurnale despre alţii, căci n-o să găsiţi acolo decât tot oglinzi ale autorilor.
Bunăoară, autorul se află în situaţia de a asista la gestul cuiva care – aflându-se în poziţia celor care întocmesc liste de merite – se recuză pe sine, în ciuda faptului că restul membrilor comitetului sau comiţiei respective se include cu mare veselie sau chiar argumentând că, adică, de ce să n-o facă, aşa cum se întâmplă mai totdeauna în zilele noastre. Ei bine, dacă cetăţeanul prezumat mai sus ca autorecuzat are argumentul conflictului de interese, în jurnalele celorlalţi el va apărea ca un ipocrit care se preface, ştiind că, oricum, mai-marele o să-l pună şi pe el pe listă. Ce să-i faci şi ce să-i spui? Aceia care notează asta ar fi făcut ei gestul, aşa, ca să apară ca oameni cu principii în ochii celorlalţi şi să şi beneficieze de avantajele listei resspective. Din păcate, în ceilalţi ne vedem tot pe noi, ca-n nişte oglinzi tulburi.
Şi atunci mă întreb: chiar să nu poată fi lumea asta cunoscută cât de cât aproape de prezenţa ei reală? Chiar să fim noi nişte agnostici, care ne organizăm senzaţiile – conform lui Kant – cu ajutorul categoriilor, dar nu ştim şi nici nu vom şti niciodată dacă e aşa cum ni se pare. Ce e mai comic este că în jurnalele pe care le-am presupus, cetăţenii autori sunt convinşi că e aşa cum cred ei şi n-ar spune – Doamne, fereşte! – că li se pare. Dar asta înseamnă că suntem legaţi cu lanţuri nevăzute şi de nesfărâmat într-un fel de ţarc din care nu putem ieşi toată viaţa, chiar dacă avem impresia că suntem liberi, că percepem lumea, că o şi înţelegem. Sau într-o peşteră, vezi Platon, priponiţi cu feţele la perete, pe care rulează, sub formă de umbre, vagi impresii ale lumii reale. N-o înţelegem, percepem câte ceva, dar convingerile noastre ne deturnează de la o adevărată cunoaştere a ei.
Citesc şi eu jurnale şi uneori am pornirea eronată să le consider adevărate documente pentru o istorie viitoare, dar repede îmi dau seama că lectura asta e doar o evaziune din realitatea mea în ceea ce a părut odată, cândva, să fie realitatea altcuiva. Cam aşa cum se bucură unele persoane, foarte des femei, de bârfa despre vecini sau cunoscuţi, ori chiar prieteni.
Un prieten care nu mai este îmi spunea că orice zi care nu a fost notată în jurnal nu a existat. Corect, numai că eu cred că şi zilele notate prin jurnale sunt tot praf şi pulbere, sunt tot ca şi cum nu ar fi existat, simple ficţiuni (nu, cum spunea Nichita Stănescu: „o, voi, ficţiuni/dulce lemn de tei”).
Cum, chiar convingerile noastre să fie de vină că nu putem percepe lumea aceasta aşa cum este ea? Chiar ele. Chiar popriile noastre principii sau non-principii ne împiedică să judecăm ceea ce vedem şi auzim în modul cel mai corect. Ele, principiile, convingerile ne deviază tot timpul, cam aşa cum te deviază, într-o pădure, copacii, de nu mai poţi ţine drumul drept pe care ai fi dorit să-l urmezi. Poate, de aici şi interesul acestei epoci pentru literatura memoriilor, foarte dese o ficţiune bine mascată, atât de bine, încât până şi autorii lor cred că nu e vorba de ficţiune, ci de fapte reale, întâmplate. Nu-i vorbă, atunci când le-au scris, ei au rememorat fapte şi persoane reale, numai că dracul fiecăruia, numit mentalitate, le-a deturnat până la desfigurare uneori, astfel încât până la urmă tot ficţiune a ieşit. Cum ficţiune sunt şi bârfele ţaţelor de pe la porţi, care, ca şi Domnul Jourdain, habar nu au că fac ficţiune, nu comunică informaţii. Nişte ficţionare şi nişte ficţionari, vorba lui Radu Cosaşu, prezent ca premiant în acest număr de revistă. Vezi şi poezia dramatică a lui G. Topîrceanu, În jurul unui divorţ, o teribilă parodie a bârfei care se crede informaţie plauzibilă.
Există, totuşi, o specie care se apropie mai mult de realitate, şi aceasta e constituită de memoriile din puşcăriile estice. Culmea este că aceşti oameni, înlănţuiţi la propriu, odată scăpaţi din lanţuri, au reuşit să redea mai obiectiv, datorită faptului că se cred scriitori, infernul concentraţionar din care, atât de puţini, au scăpat. Sigur că şi aici a intervenit subiectivitatea oamenilor, dar, cum scopul lor nu este de a se bucura scriind ce li s-a întâmplat, ci dimpotrivă, lucrurile sunt exact pe dos decât în cazurile aşa zicând paşnice. Dar să consideri, pornind de la ei, orice jurnal o sursă pentru istorie, asta e curată copilărie. Nu trebuie să amalgamăm cele două forme de jurnale, acelea ale creatorilor cu acelea ale oamenilor normali.