L’Autre est ce qui me permet de ne pas me répéter à l’infini.
(Jean BAUDRILLARD, La Transparence du Mal)
Oricât de incredibil ar părea, acesta nu-i un roman despre Chera Ghelase. Din câte ştiu, acesta a murit acum doi-trei ani. Chiar patru, dacă stau să mă gândesc bine. Nu e un roman nici despre mine, întrucât autorul nu a fost de acord. El e un ins discret, unul dintre puţinii gentlemeni din branşă. Nimic despre prietenii săi de suflet, despre fostele sale iubite, nimic despre necazurile sau neîmplinirile sale, despre bucuriile sale, despre cărţile pe care le citeşte sau pe care şi-ar dori să le scrie.
Acest roman nu-i nici despre tine, deşi ai vrea să dai din cap aprobator/aprobatoare regăsindu-ţi aici calităţile, înşirate în faţa tuturor. Mai degrabă ar trebui să fie despre discutabila ta curiozitate ce te-a făcut să deschizi această carte. Dacă nu eşti prieten/prietenă cu autorul, de ce ai cumpărat-o? De ce ai împrumutat-o? Ce ai vrea să găseşti în ea? Nemaiîntâlnita poveste a lui Chera Ghelase? Sau a lui Suetoniu Iordache, cel cu care se intersectase în preziua morţii sale, individ obscur ce îşi clădise o biată existenţă în jurul unei lefi mărunte de funcţionar? Fără amici, fără nevastă, fără mese la restaurant, fără concedii în străinătate, fără trufandale, fără petreceri, fără cadouri. Fără. Doar cu salutul niţel compătimitor al lui Chera Ghelase.
Bun, dacă nu-i despre mine, nu-i despre tine, nu-i despre Chera Ghelase, atunci despre cine e, mă vei întreba. Dar trebuie să fie despre cineva anume? Pot apărea zeci, sute de alte personaje, ele n-ar fi suficiente pentru curiozitatea ta nepotolită? Ar contrazice ideea pe care o ai despre roman? Dar oare tu mai ştii, mai ştie careva ce este acela un roman? Mai toţi scriitorii plini de ei îl încep fără să le fie prea clar ce-o să scrie în el. „Descoperă” pe parcurs, „află” şi ei pe la sfârşit, când plictiseala îi face să strângă sacul la gură. Şi cât de searbezi sunt în orbecăiala lor grotescă ori savantă.
Spune-mi că nu eşti într-atât de naiv/naivă să-i crezi pe cei care zic că Chera Ghelase era văduva avocatului Celenţiu Ghelase! Nu, Chera Ghelase era nepotul lui Celenţiu Ghelase. Iar între ei nu era o relaţie strânsă, abia se salutau când se întâlneau din întâmplare pe stradă. O singură dată, când Chera s-a dus la unchiul său în vizită…
Autorul mi-a făcut semn, atâta e suficient, într-adevăr, acest roman nu este despre Chera Ghelase, nici despre Celenţiu Ghelase ori despre respectabila lor familie. Nu va fi vorba nici despre prietenii buni ai lui Chera Ghelase, Iancu Tabardău şi Andrei Talaşman, nici despre fermecătoarea Iulia şi fidelul ei soţ, Florin Topală. Nu vei afla mai nimic nici despre Cristobal Monete, Silvia Melinescu, Horea Merdean, Ioan T. Muche, Romulus Bozu, fostul profesor de matematici al lui Chera…
Cât vorbeam de Ghelase, autorului i-atrecut prin minte c-ar putea să-ţi destăinuie câte ceva din experienţa sa bizară, câte ceva din viaţa-i scindată, prima jumătate sub un regim, a doua jumătate sub un altul, ruptă la rându-i între dorinţa de a pleca şi nevoia de a rămâne, gândul mereu împărţit între metafizică şi filosofie socială, dar a renunţat. Ar fi fost doar nişte amintiri printre atâtea altele de care nimeni nu mai are astăzi nevoie. Ca acele fotografii făcute lângă pietre, ape, cărămizi ridicate-n fel şi chip, la care nici un urmaş nu se va mai uita.
Deci ştii ce mai este un roman? Ştii ce vrei să găseşti în paginile astea? Personaje cu fălci generoase şi tâmple cărunte? Cu bune şi rele? Neprihănite? Poveşti de iubire, drame, întâmplări senzaţionale, violenţe, ceremonii macabre, drumuri, mici istorioare moralizatoare, indicii, oglinzi? Oglinzile tale? Visurile tale?
Văzând că îţi pierzi răbdarea, autorul ţi-a trimis asta:
Ciudatul sfârşit al maestrului Salvador Limadera
A morte, por si mesma, sozinha, sem qualquer ajuda externa,
sempre matou muito menos que o homem.*
(José SARAMAGO, As Intermitências da Morte)
În cel de-al treizecişidoilea an al existenţei sale, prea iscusitul maestru de arme al ducelui di Cacialloni, curajos conducător de oşti şi strălucit inventator, îşi găsi sfârşitul în spatele castelului unde slujise atâţia ani. Un ţucal plin de necurăţenii îi căzu în creştet onorabilului şi destoinicului maestru Salvador Arzú Ruiz Senales de Limadera y Mantega, lăsându-l fără suflare.
Fuseseră arestuiţi toţi proprietarii, toţi chiriaşii, toate cutrele şi sufletele blânde ce se nimeriseră a se oploşi şi a se slobozi în dimineaţa aceea ce-şi strecurase vicleană fatidica clipă pe strada Providenţei, dar cu toţii se jurară că nu ştiu nimic. Toţi îşi puteau aduce propriile oale de noapte, pline au ba, după putirinţă şi cele înghiţite, pentru a-şi proba spusele nemincinoase.
Nu fusese nici mâna sau, mai bine zis, nici dosul unui inamic infiltrat. Maffeo Moltaterra, fost ambasador şi mare expert în murdării, trăit ani buni printre varvari, declară că rahatul de tip piemontez e mai mic, mai negricios şi în nici un caz aşa de puturos, cel veneţian e mai alungit, uscat şi tot aşa mai departe…
Un ucigaş plătit, oricât de prost ar fi fost plătit, greu de crezut c-ar fi ales o aşa de mizeră metodă care-ar fi aruncat anatema pe întreaga-i tagmă. Mai rămânea de presupus că fusese un soţ înşelat care-l pândise pe după vreun capăt de horn, îşi făcuse treaba murdară, apoi lunecase pe lângă vreo lucarnă, pe vreun acoperiş scund spre una din stradelele vecine rămase în afara oricăror cercetări minuţioase.
Dar cum putea ajunge-n lume cu un atât de scârnav miros o ştire aşa de tristă? În sala mare din castel, toţi cavalerii, toţi vitejii cu zarvă mare îşi aşteptau seniorul cercând să descâlcească ghemul ce le fusese aruncat în poală. Singur, întins pe masă, doar comandorul n-avea misia aceasta.
— E bine să se ştie că n-a fost luptă dreaptă.
— Aşa e! Sfară în ţară să dăm că tare necăjiţi mai suntem, neînfricatul nost’ Arzú c-un soţ încornorat s-a măsurat, iar fiul ăstuia, o iudă, mişeleşte pe dinapoi l-a înjunghiat.
— Tăcere! Intră ducele!
Aprig, cu plete negre, ochi aprinşi şi hainele cernite, din cadra Judecăţii de Apoi părea să se fi scoborât cu gândul de-a călca damnaţi şi-aicea fără număr.
— Ei, cum s-a convenit că şi-a dat duhul dragul meu Arzú?
Se-apropie de corp, apoi, ţinându-se de nas, se dete mai în spate ca slujitorii să-şi termine treaba, să-i spele cârlionţii de-amestecul clisos.
— Să zicem lumii c-a fost atacat.
— De-un mizerabil, un vânzător.
— Ba de doi.
— În pădure…
— O ambuscadă, mărite…
Cu un gest, ducele făcu linişte.
— Da, aşa am zis şi eu. Viteazul meu prieten a fost trădat de-ai săi făţarnici şi invidioşi amici. Şapte cavaleri, dar ce spun eu şapte?! Şaptesprezece cavaleri…
— Cu scutierii lor cu tot…
Ducele îi mulţumi din priviri gonfalonierului Gennarino Ballista şi merse înainte:
— Au tăbărât în chip mârşav peste maestru lângă Moara Dracilor.
Scuipară cu toţii şi se închinară după cuviinţă.
— Am putea spune că era însoţit de doi-trei dintre ciracii săi.
Ducele di Cacialloni îi întoarse privirea-n pământ nevrednicului supus şi continuă:
— Fără vreun soţ, fără vreun suflet alături, s-a împotrivit cu străşnicie, cu legendara-i şi de poveste îndemânare.
Cu vârful cizmuliţei îl stârni pe poetul curţii:
— Zi-i, Patiludis, cam cum s-a petrecut?
— În dimineaţă-mpestriţată de hâde presimţiri…
Din cizmă, ducele-l reglă:
— Patiludis, varianta scurtă! Proză.
— Pe trei i-a străpuns îndată cu lancea dintr-o singură izbitură, încă trei-patru a doborât cu buzduganul greu care i-a zburat din mână când o slugă proastă i-a betegit un picior calului său drag, Fiocco. Descălecat, pe alţi trei i-a tăiat cu sabia smulsă din degetele încleştate ale unui mercenar căzut. Având umărul drept împuns de o spangă, a continuat să se apare cu stânga, ca un leu. A mai reuşit să despice o ţeastă şi să taie un braţ înarmat înainte ca un hain să-i învârtă o suliţă în spete, îngenunchindu-l, iar ceilalţi douăzecişitrei de ticăloşi rămaşi…
Don Buonatso căscă ochii:
— Cinci-şase-ar mai fi rămas…
— Prostovane, nu erau şi leprele de scutieri?
— Aşa e! Nevrednicul şi netrebnicul de mine! Iertare! se înclină până-n pământ Buonatso.
— …Iar ceilalţi rămaşi l-au răpus cu lovituri de ghioagă, spadă şi pumnale strâmbe.
— Lovituri de ghioagă, preamărite? îndrăzni şi părintele Niccolo
— Ce vrei să spui?
— Păi, şi bătrânul Niccolo îi arătă faţa senină şi albă a comandorului Salvador Limadera, unde-s semnele luptei? N-are nici măcar o vânătaie.
— Loviţi-l bine! zise ducele revenind lângă trupul maestrului şi mângâindu-i fruntea încă nerăcită. Să aibă vânătăi şi tăieturi mari. Vădite, desigur.
Chimente, Bonaccorso şi nobilul Ferrante dădură câteva bastoane şi laturi de sabie, Brancaleone şi Giacotto îşi înfipseră în câteva rânduri pumnalele ici şi colo. C-un zvâcnet, din mâna dreapt’a mortului căzu rostogolindu-se un cocoloş.
Înaltul Giacotto ridică şi despături hârtia. Văzând literele frumos rânduite, ducele întrebă curios:
— Ei, ce zice-acolo?
— Or fi ultimele lui dorinţe, murmură Brancaleone.
— Sărmanul, şi-o fi presimţit sfârşitul tragic.
— Citeşte-odată! porunci ducele.
— „Scumpa mea Carmelita…” pe înaltul cavaler Giacotto îl apucă o tuse nesfârşită. Doar n-o fi chiar ducesa…
— Citeşte, câine! şi ducele-l izbi cu ochii săi încinşi.
— „Eu, nerodul Salvador Arzú Ruiz Senales de Limadera y Mantega, umil servitor al ducelui Raffiano di Cacialloni, recunosc, spre ruşinea mea, c-am omorât mii de oameni. Am ticluit planuri mârşave şi arme cumplite.”
Mulţi dintre curteni dădură din cap. Aşa era, toată lumea-i ştia isprăvile dârzului Arzú Ruiz. Mai an, bătuse ne’ncetat în zidurile Alabafiorei cu tunuri mari de bronz, bombarde şi balimeze otomane. Născocise şi nişte care acoperite, tăbluite şi înjghebase groaznice libelule din pânze şi nuiele, ce lepădau în zbor greoi peste cetate foc grecesc. Mai apoi, peste zidurile negrite, sfărmate îşi condusese-n iureş trupa de gealaţi, spintecând, rupând, sfâşiind.
— „Am sfărmat oase cu ciocanul de luptă, cu mâna mea am tăiat, sfârtecat şi străpuns carnea semenilor mei, a celor pe care, în mărginirea sa, stăpânul mi i-a înfăţişat drept vrăjmaşi.”
Temător, Giacotto se uită la ducele care pufnea ca un taur. Neprimind niciun semn, continuă cu voce tremurată:
— „Am zdrobit oşti şi am răpus zeci de bărbaţi, am distrus cetăţi şi am inundat oraşe cu spaimă. Şi toate astea pentru ce? Pentru o bucată de metal sau de pământ, pentru un zid ce nu va fi cu adevărat al său nicicând? Timpul, aurul, gloria, amare ziduri, sumbre bastioane care nu străjuiesc, ci mai degrabă îngrădesc viaţa, ea, care nu doreşte altceva decât să meargă înainte, să genereze şi să se răspândească. Cu orice preţ! Oamenii înşişi nu sunt decât nişte bastioane ale amărăciunii aflate în calea nimicului…”
— De-ajuns! ţipă furios ducele.
Giacotto prinse a tuşi din nou, simţindu-se tare vinovat că citise aproape jumătate din misiva buclucaşă.
— Nefericitul! Şi-a luat viaţa, trase concluzia potrivită ducele.
— Dar, ilustrissime…
Ducele di Cacialloni îl împunse cu privirea ucigător:
— E aşa cum am zis, şi-a luat viaţa. Cu ajutor sau fără. Aruncaţi-l în şanţ!
Poruncitor, întinse mâna:
— Hârtia!
O luă din mâna tremurândă ce i-o întinse.
— O vorbă de scăpaţi, va fi şi ultima a voastră! De fapt, nu ştiu de ce nu v-aş ucide-acum pe loc. Pe toţi.
Strânse hârtia-n pumn şi ieşi din sala de judeţ luând-o ţintă spre camerele soaţei. Chiar noroit, parcă recunoscuse ţucalul ei în uşă.
— N-am ştiut că Arzú Ruiz era şi poet, zise în urma sa părintele Niccolo care aţipise puţin. Bastioanele amărăciunii… frumos! Şi, pân’ la urmă, cum a murit viteazul Salvador?
— Şi-a luat viaţa, taică, îi răspunse chipeşul Chimente.
— Ptiu, ce păcătos!
Patru vlăjgani luară trupul moale, încă sângerând, al maestrului de arme Limadera şi-l aruncară-n dosul citadelei.
Trecu un câine, prinse-a se uşura niţel pe el până-l îndepărtă cu forţele-i sleite, apoi din ‘naltul turnului un sipet greu căzu şi pieptul i-l strivi, cu tot cu Carmelita.
Acum eşti mulţumit/mulţumită? Nu era mai bine să-ţi fi păstrat cumpătul şi să fi vorbit pe îndelete despre ce mai este, ce mai reprezintă în zilele noastre un roman? Aşa ai fi ştiut ce să aştepţi de la următorul pe care îl vei cumpăra, dar cred că iar te vei înşela sau iar vei fi înşelat/înşelată de măscăricii plicticoşi care-au ajuns să le scrie. În plus, am o bănuială, de n-ai fi fost tu, autorul i-ar fi aţinut calea lui Salvador Limadera, acesta n-ar mai fi luat-o prin spatele castelului, ci prin crângul de lângă poarta zlătarilor şi s-ar fi întâlnit cu tânăra şi înfocata Rosella, care, fără să stea mult pe gânduri i-ar fi întins zâmbind…
Atât. Autorul mi-a făcut semn să tac.
2014 – 2016
- „Moartea, prin ea însăşi, singură, fără niciun ajutor din afară, a ucis întotdeauna mult mai puţin decât omul.” (trad. Georgiana Bărbulescu)