Breviar

Zece povestiri antume, de Vasile Andru, Editura Paralela 45, 2016, 140 p.
O operă prodigioasă, care rezervă surprize, nu numai acum, ci şi peste timp, de vreme ce unda N400 se iveşte adesea când citeşti paginile lui Vasile Andru.
Acesta este primul volum de proză apărut după 21 octombrie 2016, ziua când Vasile Andru a trecut la cele veşnice. Cartea celui care a fost un „căutător de exil sau de patrie” se încheie, paradigmatic, cu „Povestea lui Sarsailă care a zidit o catedrală”. Dar şi în celelalte povestiri paradoxul este prezent, uneori chiar din titlu: „Taina Hiacinta era foarte aproape de cer când s-a prăbuşit, în Himalaya”, „Monseniorul Vladimir Ghika merge să-l convertească pe Vladimir Lenin”.
Jocul antumităţii cu posteritatea depăşeşte zona esteticului şi intră în axiologie. A fi un „păstrător al vieţii” („a trăi înseamnă a scăpa cu viaţă”), a şti care este miza cea mare, cea soteriologică: pariul înstrăinării de rostul cel vechi şi pregustarea zborului spre rostul cel nou. Chiar dacă asta presupune jertfă, inclusiv jertfirea aproapelui, a celor mai apropiaţi, de fapt: „renunţi, mergi în pelerinaje, te cerneşti, de detaşezi. Poate că lumea în care zbori tu nu-i de mine” (îi spune Ruxandra, soţia lui, într-una dintre povestiri).
Revenit pentru şase zile la casa părintească, Andru caută ceva, un răspuns. Sau poate chiar cerul: „Am ieşit în grădină, este linişte şi frig, lanul ţine până la orizont, cerul începe de sub casă”. Şi totuşi: „Promit să nu mă îndepărtez mai mult decât m-aş putea reîntoarce”.
După un timp, Vasile Andru ne va aduce încalte, cum s-ar spune, veşti despre niscaiva „obiceiuri culinare din Rai, unde mâncase doar supă din petale de trandafir şi omlete din ochiul-boului şi gulaş de podbal”. Dacă scrisul era considerat de Andru „o asceză plină de bucurie”, această bucurie rămâne acum a cititorilor apariţiilor sale postume.

Iubirile lui Ferdinand. 9 povestiri inedite, de Maria-Gabriela Constantin, col. Lakonia, Editura Limes, 2016, 140 p.
Tot la editura Limes, Maria-Gabriela Constantin debutase în 2010 cu volumul de proză Laura celor o sută de cuvinte. „Scrisoarea lui Kafka. Către tatăl său”, „Arta caligrafiei”, „Prima ninsoare”, „Floarea reginei”, „Soarele în oglinda apei”, „Pragul”, „Luntrea”, „Întâlnirea”, „Reîntoarcerea” sunt titlurile noilor povestiri puse sub semnul lui Wittgenstein şi al cuvintelor lui: „Nu cum este lumea reprezintă ceea ce este mistic, ci faptul că ea există”. Oare frumuseţea şi echilibrul artei greceşti să o fi determinat pe Maria-Gabriela Constantin să caute pretutindeni Frumosul, Adevărul, Armonia, cu o eleganţă ce uneori „izbucnea în grandoare”?! Sau filonul lui Ilie Constantin (tatăl autoarei) să fi avut resurse de beatitudine cât pentru mai multe generaţii? Sau Mircea Eliade ori Vasile Andru să fi însemnat foarte mult pentru această prozatoare care promite să aibă un nume clar definit, fără legătură cu al
altora? Fapt este că autoarea este eseistă, traducătoare, absolventă a Facultăţii de litere, secţia Neo-greacă, iar acest volum, ambiţios şi gracil, abundă în trimiteri, sublimate sau explicite, la Mystagogia, Nichita Stănescu, Magritte, Kafka, Eminescu, Andersen, Deuteronom, π: „Fiecare moment împărtăşit era un fel de punct pi, care le putea duce oricând în mijlocul cercului şi de acolo numaidecât, afară. (…). Încă, deja şi niciodată se amalgamau, în acum, într-un eveniment în felul lui unic şi de nerostit. (…) Un aici şi acolo neverosimil. Asta facem şi împreună, îi trecu prin minte. Ne moşim neîncetat unii pe alţii. Da, într-un fel ai dreptate. Maieutica nu e un moft din antichitate, e o realita­te O, Doamne, ai dreptate. Chiar asta facem. Ne naştem pe lume unii pe ceilalţi. Dar suntem prea orbi să observăm ce se petrece, pentru că suntem prea plini de vise şi de dorinţe. Gata. Copilul se descolăci cumva intr-o mişcare lentă de rotire şi coborî cu capul în jos, în poziţia de naştere”.

Viaţa misterioasă şi terifiantă a unui ucigaş anonim, de Virgil Tănase, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 286 p.
Bun cunoscător al feluritelor modalităţi prin care editorii resping manuscrise şi se spală pe mâini ca Pilat din Pont, scriitorul Icsulescu porneşte totuşi o corespondenţă cu…, ei bine, nu!, nu cu Petru Dumitriu, cel care – iată! – ştie să se entuziasmeze fără rezerve, după cum se vede pe coperta a patra a acestei cărţi (şi nu a aceleia, niciodată publicate în forma gândită de autor, de Icsulescu, în ciuda tuturor crimelor premergătoare apariţiei în volum): „Dragă Dle Tănase, am citit dintr’o dată, fără a mă putea opri, noaptea trecută, La vie mystérieuse. Te felicit: vervă, umor, ironie, satiră, «une gageure tenue» de la început şi până la sfârşit, surprize de limbaj şi de stil la tot pasul. Facilitate de stil sau de umor nicăieri, surprize de inventivitate mereu. Cele trei răspunsuri ale editorului mitic mi-au mers la inima mea, şi ea rănită de imbecilii semeni reali ai săi, respectiv ai damei cu «l’image de marque» a editurii. Îmi placi, eşti un neconformist neînduplecat, ai toată stima mea pentru atâta forţă de caracter lipsită de răutate, de rea-voinţă. «Année du bicentenaire»: citită cu delicii, ca şi lista de oameni şi lucruri ce inspiră oroarea. Bancuri încântătoare, sentinţe ca «littérairement tort»,  invenţii ca «mesdemoiseaux», pentru care asta singură ai merita să intri în istoria limbii şi literaturii franceze, dialogul demento-cocasse cu negrul, cu Vasia…, ce să mai vorbim, lirism autentic în plină «loufoquerie» – foarte, foarte bine, bravo! […] Cum se face că nu urlă toată Franţa de râs, de plăcere, de surprindere încântată? Aproape (vai, numai aproape!) în stilul cărţii Dtale, «a pune întrebarea e a-i răspunde»… Am citit, am râs şi m-am întristat. Boii!… După atâta râs inteligent, mă apucă o întristare năroadă… De ce? Ce-mi pasă de ei? Păi, da! Îmi pasă de Dta şi de al Dtale

Petru Dumitriu”.

Publicată în Franţa, în ianuarie 1990, La Vie mystérieuse et terrifiante d’un tueur anonyme este un pamflet feroce nu numai la adresa politicilor editoriale ale giganţilor din domeniu, vectori ai unor interese financiare mai subtile, ci şi la adresa societăţii de consum, care este musai însetată deopotrivă de violenţă şi de rentabilitate, în ce ordine doriţi dumneavoastră. Spune Virgil Tănase aşa, căci alternativele sunt, până la urmă, părelnice foarte, chiar dacă – în 1977 – Libertatea, Occidentul, Franţa mai ales, păreau superlative imaculate, aparţinând unei lumi interzise de totalitarismul asfixiant: „ori închizi ochii şi dansezi orbeşte după cum ţi se cântă, ori speli putina. Când eşti tânăr şi iute la picior, această ultimă soluţie pare preferabilă, mai ales dacă iluziile juneţii te fac să crezi că-n altă parte e diferit şi că diferitul e mai bun. Din păcate, plăcându-mi prea mult Salve Regina la o vârstă când încă nu-mi dădeam seama de consecinţe, mi-am pierdut casa, oraşul, regiunea, ţara şi tot restul…” În ziua apariţiei acestui volum, pe 12 ianuarie 1990, la Bucureşti mii de oameni au participat la mitingul împotriva lui Ion Iliescu, a lui Silviu Brucan şi a celor care confiscaseră Revoluţia – „FSN-ul minte!”, se scanda. Era o altă formă de a deschide ochii şi de a alege libertatea. În condiţiile date.

Balul de la castelul bântuit, de Virgil Tănase, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 286 p.
Literatura pentru copii şi adolescenţi pare un gen minor, dar unele cărţi pot avea un impact decisiv până la vârsta de… max. 15-20 de ani, să zicem, limită dincolo de care e greu/imposibil să mai catapultezi vreo carte în mâinile cuiva care nu are obişnuinţa lecturii. Aflăm că, în urmă cu mai mulţi ani: „editura Gallimard a avut ideea de a lansa o colecţie, astăzi dispărută, de cărţi pentru copii şi tineret scrise de autori consacraţi care, fără să neglijeze naraţiunea şi suspansul, privilegiază bucuria pe care o oferă ingeniozitatea scriiturii”. Printre aceşti autori consacraţi şi traduşi se numără prozatorul Virgil Tănase, cu seria de trei volume apărute în Franţa, apoi rescrise în româneşte şi publicate aici: Balul de pe goeleta piratului orb (2015), Balul de la castelul bântuit (2016), Balul de la carnavalul dogelui veneţian (2014).
Pentru a le desluşi adolescenţilor drumul prin labirintul vieţii, scriitorul Virgil Tănase schiţează un ghid pe alocuri geografic care tinde a deveni un ghid axiologic, polii fiind Scoţia şi Italia. Franţa şi Germania nu-s afurisite chiar în măsura în care ţările nordice o merită cu prisosinţă, fiind malefice şi bântuite, prin definiţie: „Hoţii, la noi, erau unşi cu păcură şi li se dădea foc, iar pentru blasfemie condamnatul era cufundat într-un cazan cu ulei încins. Strămoaşa mea fiind o fire dreaptă a hotărât să îmbine cele două cazne. Kenneth Magul şi-a sfârşit zilele cufundat într-un butoi cu smoală topită care a fost apoi prăvălit în lacul unde se mai află poate şi azi pentru că smoala nu se dizolvă decât în motorină. De atunci însă, un blestem greu şi sumbru apasă asupra acestui castel şi a celor care-l locuiesc”.
Italia, în schimb, nu este ţara muzicii, ci este chiar muzică: „nu pot da o idee exactă despre sentimentul care te cuprinde când te trezeşti în fiecare dimineaţă sub un cer care este în întregime o lumină, sub o lumină care este ea însăşi o operă de artă, în mijlocul atâtor opere de artă încât ajungi să crezi că eşti tu însuţi un tablou! Acolo înţelegi dintr-o dată că viaţa poate fi frumoasă, că ea poate fi frumoasă concret, în săvârşirile ei de zi cu zi, în tot ce se întâmplă, în tot ce făptuim. Ajunge să fii aşa cum te-ai născut. Firea pune în noi o frumuseţe care, cât n-o stricăm, e cea a munţilor şi-a mării şi-a răsăritului de soare deasupra unui câmp de aur tighelit cu maci. Totul, totul poate fi frumos…” (…) „Am preferat Italia nu numai pentru că îi plăceau artele frumoase. Acolo nopţile sunt calde şi luminoase şi pline de lume care cântă şi se bucură de viaţă, un climat insuportabil pentru fantome şi alte fenomene de acelaşi tip care, veţi fi băgat de seamă! proliferează mai ales în ţările nordice cu păduri şi ceaţă. Credeam c-acolo fata mea va scăpa de umbra care ne hăituieşte cerându-ne ce nu-i putem da, piatra asta blestemată…”
Le bal autour du diamant magique, apărută la Gallimard în 1987, ne face să credem, chiar dincolo de limita vârstei adolescenţei, că „viaţa nu merită trăită departe de omul pe care îl iubeşti pentru că viaţa fără artă e o moarte şi pentru că iubirea este arta vieţii, cea care preschimbă întâmplarea în destin. Şi ca al ei să se-mplinească, ea trebuia fie să se-ntoarcă în povestea de dragoste care se scria, fie să moară, cum se întâmplă adesea în cărţile pe care le citise acolo, în ţările calde”.
Ca de obicei, lui Virgil Tănase nu îi sunt străine ironia şi autoironia, chiar dacă spune limpede ceea ce are de spus: „Mai ales, mi-am zis, dacă i-ar veni cuiva ideea fericită să facă un film care ar fi neîndoielnic un succes mondial date fiind ingredientele pe care i le puneam la îndemână: un castel situat într-un peisaj foarte cinematografic, un diamant cât un ou de potârniche, care se vede chiar dacă nu e în gros-plan, o fată minunată şi cu păr roşcat, cum nu se întâlneşte toată ziua bună ziua, muzică de operă, un italian, fantome, metereze, morminte, o trăsură de epocă, armuri pe jos şi călare, ceaţă care dă un efect de sfumato, whisky pentru toată echipa, lovituri de teatru, ketchup cât cuprinde, un orologiu, guzgani morţi, o operă de Vivaldi după un poem de Ariosto, îngheţată cu frişcă, pereţi turnanţi…! Nu lipseşte decât un happy-end. Era de datoria mea să-l găsesc şi să-i dau strălucirea de care e nevoie atât pe marele cât şi pe micul ecran”.

arta fricii, de ioan es. pop, Charmides, 2016, 80 p.
Cotele morţii sunt în creştere. Arta – şi ea. Frica – şi ea. „Categoriile se zguduie”. Ontologia îşi întoarce faţa, se ghemuieşte şi aşteaptă, cine ştie, o nouă naştere, mai mult sau mai puţin izbăvitoare. Mai puţin. Din ce în ce mai puţin: „mai grăbită ca oricând, lumea goneşte după forme/ şi fuge de esenţe ca dracul de tămâie,/ pentru că esenţele sunt tot mai goale/ şi cine le cade pradă nu mai poate fi iar om.// mă tem că mă număr printre cei/ care au ajuns la capătul vremurilor,/ când nimeni nu mai crede în nimic/ şi când, chiar dacă ar crede cineva,/ dincolo de amăgirea lui stă doar golul.// e cumplit să tremuri în faţa celei de pe urmă vremi,/ singur acolo, complet singur şi foarte, foarte treaz./ categoriile se zguduie şi ele de plâns./ dar acum nu se mai poate face nimic,/ nici cu ele, nici în lipsa lor. nepăsătoare,/ fiara mârâie în somn şi se-ntoarce pe-o parte.” Pe măsură ce lumina scade, boala, teama şi şovăirea capătă puteri şi îndârjire. Zi de zi, tot mai mari, până ce eul dispare în ceaţa evanescentă a unui punct zero:  „…merg din răsputeri către trecut,/ pentru că într-o zi acolo va fi viitorul.// […] …cerul pe sub care trec/ e atât de scund, că li se freacă de ceafă,/ ca tavanul unei peşteri înguste./ aici, toate sunt aproape lipite unele de altele./ nimeni n-a despărţit încă lucrurile de fiinţă.// interiorul se micşorează în cei ce rămân pe drum./ mişcarea se adânceşte-n nemişcare./ acum, cel care a întreţinut o viaţă întreagă/ sufletul ca pe un lucru de preţ/ îşi dă seama cât de blestemat a fost./ odată trupul bine înşurubat în tunel/ şi fiinţa în începuturi, persoana a dispărut./ mai departe nu se poate înainta. geamul eului s-a spart.// prin el însă, cu ochii larg deschişi, / se uită stăruitor orbul care i-a îndreptat într-acolo”.
Volumul include 15 desene de Aurel Vlad – oameni cu chip de lup, oameni cu chip de frică, oameni galbeni ghemuiţi în palma unui om mai mare. Sau în măruntaiele unei păsări. Pasărea este o categorie?

Tablouri văzute dintr-o parte, de Florin Toma, Editura AdLibri, 2016, 192 p.
Frumosul a fost, se pare, o preocupare constantă a prozatorului Florin Toma – încă de la îngrijirea ediţiei Kalokagathon a lui Petru Comarnescu, împreună cu Dan Grigorescu. Din 2007 publică, în periodice culturale şi la radio, cronică plastică. Textele reunite acum în volum ne vorbesc despre „un doct critic de artă” (Vladimir Şetran), care „muşcă nesăţios dintr-o madlenă aburindă, coaptă în impresiile, dialogurile şi imaginile, alese şi filtrate prin spiritul său de observaţie limpede, din Arta românească” (Veronica Kirchner). Pavel Şuşară relevă o altă dimensiune a acestui volum despre 60 de artişti plastici, toţi unu şi unu: uimirea – „uimirea mistică, revelatoare, că Universul încă se plămădeşte, că Lumea respiră ca un foetus miraculos, că Dumnezeu ne bântuie clipă de clipă şi ne deleagă funcţii reziduale şi infinită materie primă pentru întregul spectru de visuri”. Nu doar impresii şi reverii, ci reflecţii de tot felul regăsim în cartea lui Florin Toma, până a se ajunge la principii. De pildă, în „Marele neajuns. Din urmă”: „Se ştie că în Artă e mai uşor de imaginat şi, implicit, de reprezentat, golul, decât plinul, Negativul decât pozitivul. Nadirul decât zenitul. Minusul decât plusul. Elipsa decât adaosul. Răul decât Binele. Absenţa decât prezenţa. Ş.a.m.d. Ei bine, Maxim Dumitraş face din acest spectaculos balans al axelor ortogonale o veritabilă problemă filosofică, un fecund câmp de cercetare, prin construirea, din aproape-n aproape, a unei adevărate hermeneutici a ideii de lipsă, de vid spaţial. Dar nu e vorba de neantul sterp, neproductiv, steril, neroditor, ci este absenţa încercuită, determinant-generativă.
«Golul – consideră artistul – este o formă plastică, ţine şi de metafizică, şi de religie, şi de sculptură, şi de poezie şi, credem, şi de muzică. Nu tu încercuieşti, nu există exteriorul cercului. Dacă ai scris cercul (mandala) în pământ, ai anulat tot pământul care nu este cuprins în ea, adică l-ai unit cu cerul, cu divinul. Nu mai există acum decât absenţa încercuită. Singura reală. Singura realitate, adevăr şi viaţă». Şi continuă: «(…) Cercul nu are uşă, trebuie să intri în cerc cu cercul tău cu tot. Şi omul este o absenţă încercuită…»”.
Nebun după Paris, de Aurel Gheorghe Ardeleanu, Brumar, 2016, 288 p.
Între ţări există graniţe. Dar între realitate şi ficţiune drumul este gata bătătorit, de vreme ce Aurel Gheorghe Ardeleanu – un mare portretist – are, de patru decenii şi mai bine, premii pentru dramaturgie, piese jucate pe scene importante, iar sculpturile lui (busturi, cu precădere) au fost amplasate în pieţe publice din Portugalia, Serbia, în Bucureşti şi în vreo zece oraşe din partea de vest a României. Între miracolul/mirajul artei şi furcile caudine ale marketingului cultural, autorul eludează cum poate anumite date şi dă câştig de cauză altora. Aşa se face că se conturează, în cele 7 zile ale refugiului său parizian, îndelung visat, un nou mit, accesibil – atât de accesibil încât se scoboară din rama tabloului şi devine făptură vie, o prezenţă feminină îmbujorată, Marchiza de La Solana a lui Goya, care îl va însoţi pe autor în periplul său parizian, tâmplă lângă tâmplă, în alte şi alte muzee. Fiindcă ecuaţia are doi termeni, după cum ne conving spusele admirative ale marchizei: „Dumneavoastră, artiştii, aveţi o capacitate uluitoare de a descoperi şi de a reda nevăzutul: fie el trecut, prezent, ori unul viitor”. O condiţie prealabilă se impune însă: înainte ca Arta să vină spre el, artistul (sau impresarul) are a face totul pentru opera de artă, chiar dacă nu este el autorul, ci altcineva. Goya, de pildă. Cu mai bine de două secole în urmă (1795): „o să ţes în jurul ei un miraj, o poveste cât mai palpitantă şi seducătoare, căci omul contemporan, mai mult decât oricând, e atras de extreme. De excepţii. Are nevoie, tot ca pe vremuri, de miracole, de legende, de simboluri şi zei. Dar coborâţi din cer printre noi. Pentru început, o să insist ca pictura să fie mutată într-o sală aflată pe traseul principal al vizitatorilor. Mi-i şi imaginez, adunându-se, într-o tot mai entuziastă îngrămădire de trupuri şi scânteieri de bliţuri, în faţa Marchizei de La Solana, ajunsă într-o competiţie, din ce în ce mai acerbă, cu Gioconda! Da, da, şi viaţa şi arta sunt nişte cumplite competiţii. Dar, dacă pentru Goya şi lumea sa, uriaşa floare de dantelă din părul marchizei a fost doar un detaliu cu conotaţii pur emoţionale, pentru afacerea mea, prin instantaneul ei şoc vizual, poate deveni un remarcabil logo. Unul optic, foarte uşor de reperat şi reţinut. Inconfundabil în întreaga istorie a artelor. Prin el, numărul celor care vor veni să viziteze tabloul o să sporească întruna, cât şi, implicit, cifrele afacerii. Aşa, se vor putea recu­pera investiţiile făcute şi aduna noi fonduri necesare unei prime restaurări a lucrării.” Acestea nu sunt, de fapt, cuvintele artistului, ci o altă voce, mai adaptată realităţii, nu ficţiunii.
Şi totuşi: până la urmă, mirajul nu este echivalent cu miracolul. Taina se apropriază prin smerenie, aşa cum autorul a vrut să desluşească misterul Parisului: „cu ochiul, cu piciorul, cu inima”.
Referinţele critice sunt semnate de Rodica Bărbat, Mircea Mihăeş, Eugen Dorcescu.