Aproape incredibil, prin raportare la spiritul cărţilor sale (Frances Taliafero: Are o superbă forţă a limbajului, scrierile sale sunt de o splendidă originalitate, e un autor de intuiţie pătrunzătoare, Francis X. Clines: Codrescu e genul de scriitor care se simte obligat să satirizeze realitatea, să colaboreze cu aceasta şi nu doar să catalogheze impresii, Stephen Kessler: Literatura sa e o celebrare, un cântec de gratitudine, sărbătoresc), aproape 50 la număr (dintre care printre cele recent traduse şi în româneşte se numără : « Ghid Dada pentru postumani » şi « Ay, Cuba » ), dar, mai ales, la propria-i stare de spirit, care-l face să fie veşnic tânăr şi liber, cum i se înfăţişa lui Andrei Bodiu cu un deceniu în urmă (cf. « Evadare din vid », Editura « Paralela 45 », 2008, pp. 24-26), Andrei Codrescu a împlinit de curând o vârstă ce merită luarea aminte: 70 de ani.
Însă niciuna dintre frazele, mai mult sau mai puţin convenţionale, ce s-ar încumeta să i-o aproximeze nu i s-ar potrivi (etapele vârstei sale biologice s-au aflat în permanentă întrepătrundere cu scrisul său, făcând imposibilă delimitarea dintre realitate şi ficţiune), cum (recitite astăzi) par a nu-i mai veni ca o mănuşă nici fulgurantele «eboşe critice» rămase în oglinda timpului: strălucitor şi plin de intuiţie, dar şi seducător (« The New York Times Book Review »); un Walter Benjamin orăşan plin de umor (« The Ft. Lauderdale Sun-Sentinel »); un outsider blazat («The New York Times ») cu o voce ciudată ca jazz-ul funebru, incisivă ca un acid, producând mai multe volte de virtuozitate, decât un pilot de formula unu (Diane Roberts, « St. Petersburg Times »), un orfervrier al cuvintelor (Joe Leydon – « The Los Angeles Times ») ş.a.m.d.
Poate tocmai de aceea, Andrei Codrescu s-a grăbit să-şi întâmpine rotunjirea celui de al 15-lea lustru al vieţii sale exersând «Arta uitării», o posibilă sugestie a titlului («The Art of Forgetting ») cărţii sale apărută în ediţie bilingvă (engleză/română) în iunie 2016 la Editura « Caiete Silvane » şi în paginile căreia decupajele autobiografice (cf. ciclul « Mother »/ « Mama », pp.8-43 sau unele poeme ca « iarna invrăjbirii noastre » (p.127), « sonet din ozarks » (p.145), « o zecime de secundă în Oz » (p.149) din « Uplift »/ « Înălţare » sau : « anii şaptezeci » (p.203), « o librărie pe hay-on-wye » (p.235) din « Private Utopia »/ « Utopie privată » etc, etc) îşi estompează « concreteţea » pentru a-l revela pe autorul de o condiţie specială, « călător între limbi » şi locuitor al unor lumi uitate şi, totuşi, prezente: Câteodată oameni de demult/ ce vorbeau în vechea mea limbă/ îmi apar în vis. Oare sunt ei de acolo/ sau de aici de unde îi visez ?/ În vise căteodată citesc într-o limbă/ pe care n-am vorbit-o niciodată/ dar mă exprim fluent şi înţeleg./ Nimeni nu vorbeşte în nici o limbă în visele mele/ şi totuşi, iat-o, scrisă şi vorbită de unii/ de care deja am uitat când mă trezesc/ … Locul unde eşti ce erai odată este acolo/ pierdut într-una dintre acele poveşti absurde/ în care erai cumva acasă şi altundeva deopotrivă./ Şi unde sunt acum cei care te ştiau atunci ?/ Când călătoreşti între limbi/ ce costum porţi, ce valiză cari ? (“ah, ach, vai bilingvism”, pp. 53 -55).
În aceste versuri, parcă anume scrise cu creionul uman / care şterge viitorul (cf. « stăpâna site-ului exquisite corpse » – pp.113-115) pentru un timp de curăţenie în care Lucrurile se adună şi trebuie să spui adio./ Cu cât îmbătrâneşti cu atât la mai multe lucruri trebuie să spui adio,/ şi nu doar lucruri, ci categorii întregi : sertare pline cu scrisori/ şi manuscrise încă mirosind a tutun din secolul trecut. (« dia de los muertos », p. 217), Andrei Codrescu scriitorul de succes (unul dintre cei mai prodigioşi şi plini de magie – Bruce Shalin) creează impresia contopirii definitive cu Andrei Codrescu omul (un ticălos fermecător – Philip Martin), astfel că, fără să vrem, ne apare în faţă imaginea (şi ea inexactă, în mod sigur) a unui toreador care a reuşit să îngenunche Taurul Timpului sau (mai convenabil), pur şi simplu, acel Andrei Codrescu « fotografiat », cu un deceniu în urmă, de Mircea Cărtărescu, în rândurile pe care i le-a consacrat pe coperta IV a volumului de poeme « Era Azi » (Editura I.C.R., 2005) : Om simplu, şi om complicat, om de pe stradă şi om de la catedră, om căruia nu-i e străin nimic din ce-i omenesc. Românamerican şi americanromân, everyman şi strict Andrei Codrescu, evreu fără ostentaţie şi ostentativ democrat. Atemporal până la delicateţe şi crude chinezării, dar mai ales plasat în lume ca o forţă de reacţie rapidă, dă răspuns coleric la imediat, la orice-l contrariază şi oripilează. Graffiti împroşcate cu sprayuri pe ziduri igrasioase, tăieturi cu diamantul pe geam, ducturi graţioase ca tuburile subţiri de plastic ale instalaţiilor de perfuzie, cicatrice şfichiuite cu şişul peste un piept păros, arta lui Codrescu este gestuală, chirurgicală, radicală, virtuală, textuală, şi sexuală. O artă vie ca o scolopendră, ca o femeie sau ca un riff de chitară. Adică un Andrei Codrescu profesând un « stil de a fi » sinonim literaturii pe care o scrie, încât (aşa cum consideră Max Apple) dacă părinţii, profesorii şi politicienii ar fi în stare să imite acest stil, simpla economie de timp ar face ca vieţile noastre să pară mai lungi şi, desigur, mai fericite .
P.S. Că în biografia literară a lui Andrei Codrescu continuă încă să se instaleze ficţiunea şi inexactităţile (excepţie, probabil, fac numeroasele teze de doctorat şi masterat care i-au avut ca « obiect » opera la universităţi de renume din America, Italia, România) o constituie şi aceste rânduri : Pe Andrei Codrescu l-am întâlnit prima oară în 1969 ( sic !). Mama mea îi fusese profesoară de franceză la Sibiu şi îl trimisese la mine cu câteva poezii juvenile, pe care le-am publicat în « România literară » (N. M., « România literară », nr. 48/11 noiembrie 2016, p. 21). În realitate, în anul la care se face trimitere, A.C. nu mai era de multă vreme în România. Pe coperta cărţii mele (« From: Andrei Codrescu to: Nicolae Stoie – Puzzle epistolar », Editura « Gens Latina », Alba Iulia, 2010) este reprodusă ilustrata trimisă mie din New York (unde A.C. spăla vase într-un restaurant italian), datată: New York, 24. IV. 1965.